şi rugătoare. Venea, spunea ea, să solicite un mic ajutor care să-i îngăduie să deschidă o cârciumă căci fiul ei, Polyte, care avea optsprezece ani, tocmai descoperise, lângă Montrouge, o căsuţă încăpătoare şi nu prea scumpă; şi, desigur, cu trei sau patru sute de franci..
Doamna Blanche îi dădu cinci sute de franci îngrozitoarei cotoroanţe.
„Umilinţa ei nu-i decât o mască, gândea ea. Sau bărbatu-său nu i-o fi spus nimic?”
Cinci zile mai târziu, cel care se prezentă fu Polyte. Le lipseau, afirmă el, trei sute de franci ca să se instaleze, şi venea din partea mamei lui s-o implore pe doamna cea bună să le avanseze. .
Hotărâtă să ştie precis cum stau lucrurile, ducesa refuză scurt, şi netrebnicul se retrase fără să scoată un cuvânt. Evident, nici văduva nici fiul ei nu ştiau nimic. Chupin murise odată cu secretul lui.
Asta se întâmpla în primele zile ale lunii ianuarie. Spre sfârşitul lui februarie, ieşind de la un bal în travesti, unde se încăpăţînase să se ducă, în ciuda spuselor nepoatei, într-un costum ridicol, mătuşa Medie făcu o pneumonie. Pasiunea pentru toalete o ucise. Apropierea morţii aruncă o lumină înspăimântătoare asupra propriei conştiinţe. Înţelese că profitase şi chiar abuzase de crima nepoatei şi că era la fel de vinavată ca şi când ar fi ajutat la comiterea acestei crime.
Ceru un preot, dorind ca spovedania să fie făcută publică.
Mai palidă decît muribunda, dar curajoasă, doamna Blanche veghea ajutată de una dintre cameriste, în care avea mai multă încredere.
„Dacă mai durează, îşi spunea ea, sunt pierdută. Voi fi obligată să
chem un preot şi nenorocita va spune tot.”
437
Dar agonia nu dură multă vreme. Mătuşa Medie începu să delireze.
Către ora douăsprezece, întorcându-se spre nepoată-sa îi spuse:
— Nu ţi-a fost milă de mine, Blanche. Dumnezeu te va pedepsi. Tu însăţi vei muri disperată, singură, ca un câine. Fii blestemată!
Şi îşi dădu sufletul.
Moartea bietei bătrâne o afectă mult pe doamna Blanche. Pierdea o complice care o consolase uneori, şi nici de teamă nu scăpase, deoarece camerista aflase secretul crimei de la Borderie. Constrânsă să se întoarcă
spre trecut, doamna Blanche se înspăimîntă văzând cu câtă încrâncenare fuseseră urmăriţi de fatalitate toţi cei din cauza cărora cursese sânge.
„Va veni şi rândul meu!” gândi ea.
Cu un an în urmă muriseră, la diferenţă de o lună, baronul şi baroana d'Escorval, precum şi caporalul Bavois.
Aşa că dintre cei amestecaţi în tulburările de la Montaignac nu mai erau în viaţă decât patru : Maurice d'Escorval, care intrase în magistratură
şi era judecător pe lângă Tribunalul Senei, abatele Midon, care venise să
trăiască la Paris alături de Maurice şi, în sfîrşit, Martial şi ea însăşi.
Mai exista totuşi încă unul, a cărui amintire era de ajuns ca s-o facă
să tremure şi al cărui nume abia dacă îndrăznea să-1 rostească: Jean Lacheneur, fratele lui Marie-Anne. O voce lăuntrică, mai puternică decât toate raţionamentele, îi striga că acest duşman neiertător mai era în viaţă, că se afla în preajma ei, apărat de anonimatul în care trăia, pândind momentul în care să se răzbune.
Mai obsedată de aceste presimţiri decât odinioară de Chupin, doamna Blanche se hotărî să se adreseze lui Chefteux, care îi rămăsese devotat. Stimulat de speranţa unei recompense frumoase, acesta îi promise să-1 descopere pe inamic.
Începuse să pîndească şi ajunsese să-şi procure dovezi despre existenţa lui Jean, când investigaţiile sale fură curmate brusc.
Într-o dimineaţă, când se crăpa de ziuă, măturătorii ridicară dintr-un şanţ un cadavru spintecat de lovituri de cuţit. Era cadavrul lui Chefteux.
Când citi această ştire, doamna Blanche avu senzaţia înspăimântătoare a vinovatului care îşi citeşte osânda.
„Acesta e sfîrşitul, murmură ea, Lacheneur e aproape!”
Ducesa nu se înşela. Jean nu minţise afirmând că nu în beneficiul 438
său vindea bunurile surorii sale. Întrebuinţase întreaga sumă fără să ia nimic pentru propriile nevoi. Nu mai avea nici un ban în buzunar când directorul unei trupe ambulante îl angaja cu patruzeci şi cinci de franci pe lună. Din acea zi trăi, la întîmplare, prost plătit, la fel ca toţi sărmanii actori ambulanţi. Ura sa rămânea la fel de puternică numai că, pentru a se răzbuna aşa cum voia, avea nevoie de timp, adică de bani.
Aştepta de şaisprezece ani, când unul dintre prietenii săi îi făcu rost de un angajament în Rusia. În mai puţin de sase ani, realiză aici un beneficiu de o sută de mii de franci.
„Acum, îşi spuse el, pot să plec. Sunt destul de bogat ca să încep războiul.”
Şi, într-adevăr, şase săptămâni mai târziu, ajungea la Sairmeuse.
Venind aici, în faţa mormîntului lui Marie-Anne, pentru a-şi înteţi ura şi a dobândi sîngele rece al justiţiarului, chiar în aceeaşi seară află din trăncănelile unui ţăran că, de la plecarea sa, adică de mai bine de douăzeci de ani, două persoane se încăpăţânau să caute un copil prin ţinut. Cine era copilul ştia: cel al lui Marie-Anne. Ştia şi de ce nu putea fi găsit. Dar cine erau cele două persoane? Una era Maurice d'Escorval, dar cealaltă?
Jean Lacheneur petrecu o lună la Sairmeuse ; dar la sfârşitul ei avea o pistă, aceea a agentului Chefteux şi, prin acesta, ajunse la însăşi ducesa de Sairmeuse. Descoperirea îl ului. Cum de ştia doamna Blanche că
Marie-Anne avusese un copil, şi ce interes avea să-1 găsească? Iată cele două întrebări care îi veniră mai întâi în minte, dar oricât le răsuci, nu găsi un răspuns satisfăcător.
„O să mi-o spună băieţii lui Chupin, îşi zise el. Am să mă împac de ochii lumii cu ei, dacă va fi nevoie.”
Da, numai că fiii bătrînului pungaş muriseră de mai mulţi ani şi, după numeroase căutări, Jean n-o găsi decât pe văduva fiului lui Chupin şi pe băiatul ei, Polyte. Ţineau o cârciumă construită în mijlocul maidanelor, nu departe de strada Château-des-Rentiers, un local rău famat, căruia i se spunea Pulberăria. Nici văduva, nici Polyte nu ştiau nimic. În zadar îi descusu Lacheneur. Tocmai voia să plece când bătrâna Chupin, care spera, fără îndoială, să scoată ceva bani de la el, începu să se plângă de sărăcia de-acum, cu atât mai îngrozitoare cu cât, spunea ea, pe vremea când trăia bietul ei răposat, acesta avea bani cu ghiotura de la o doamnă de neam 439
mare, ducesa de Sairmeuse.
