Cele două femei ieşiră în goană printr-o a doua uşă care dădea într-o grădiniţă şi aproape imediat lovituri puternice zguduiră uşa.
Venea cineva.
Acest lucru spori puterea lui Martial şi, printr-un efort suprem, îşi împinse atât de tare adversarul, încât capul nefericitului se lovi de colţul unei mese şi rămase ca mort.
Dar văduva Chupin care, auzind zarva, coborâse, începu să urle.
La uşă se striga :
— În numele legii, deschideți!
Martial: putea să fugă, dar asta ar fi însemnat s-o predea pe ducesă, căci cu siguranţă ar fi fost urmărit. Dintr-o privire văzu pericolul şi hotărârea sa fu luată. O zgâlţi cu putere pe văduva Chupin şi îi spuse pe un ton hotărât:
— O sută de mii ca să taci.
Apoi, trăgând o masă în faţa lui, îşi făcu un fel de baricadă.
Uşa zbură în ţăndări. . O patrulă a poliţiei, comandată de inspectorul Gevrol, căruia i se spunea Generalul, năvăli în cârciumă.
— Predă-te, îi strigă inspectorul lui Martial.
El nu făcu nici o mişcare şi îşi îndreptă spre agenţi ţeava revolverului.
„Totul ar mai putea fi salvat dacă i-aş mai putea ţine în loc încă
două minute.”
Şi câştigă cele două minute: aruncă apoi arma şi, tocmai îşi luase avânt când un agent, care dăduse ocol casei, îl înşfacă, răsturnându-1.
Cum pe uşa aceea se aşteptase să-i vină ajutoare, strigă:
— Sunt pierdut! Vin prusacii!
Într-o clipită fu legat şi, două ore mai târziu, era închis în celula de la postul din piaţa Italiei.
Situaţia în care se afla putea fi rezumată astfel: jucase rolul personajului adecvat hainelor pe care le îmbrăcase, încât îl înşelase chiar şi pe Gevrol. Ticăloşii de la Pulberărie erau morţi, iar pe bătrâna Chupin putea să conteze. Dar ştia că Lacheneur fusese cel care îi întinsese cursa.
Şi citise multă suspiciune în ochii tânărului poliţist care îl arestase, şi căruia ceilalţi îi spuneau Lecoq.
448
CAPITOLUL 55.
Ducele de Sairmeuse făcea parte din acea categorie de oameni care rămân superiori împrejurărilor bune sau rele. Avusese de întâmpinat în decursul vieţii numeroase riscuri neprevăzute şi întotdeauna le făcuse faţă
cu sânge rece. Dar în acel moment, singur în celula umedă şi murdară, după scena sângeroasă petrecută în cârciuma văduvei Chupin, nu avea nici o idee, nici o speranţă. Înţelegea foarte bine că după ce ar fi fost identificat s-ar fi căutat motivele prezenţei sale la Pulberărie, lucru lesne de descoperit, s-ar fi ajuns până la ducesă, şi atunci crima de la Borderie ar fi ieşit la iveală din tenebrele trecutului.
Puterea sa politică de altădată, departe de a-1 proteja, l-ar fi zdrobit.
Căci fusese înlocuit de adversarii săi şi printre ei erau doi duşmani personali. Ce ocazie de răzbunare pentru ei! Nu vedea decât o şansă de salvare; să moară, să se sinucidă acolo, în celulă.
Se gândea chiar cum să-şi pună planul în aplicare, când auzi alături zarvă multă, tropăituri şi hohote de râs.
Uşa celulei se deschise şi sergenţii de stradă împinseră înăuntru un om care făcu doi, trei paşi clătinându-se, apoi căzu greoi la pământ şi aproape imediat începu să sforăie.
O rază de speranţă încălzi inima lui Martial. Recunoscuse în acest beţiv pe Otto, deghizat. Înşelătoria era îndrăzneaţă, trebuia însă să te grăbeşti ca să te poţi folosi de ea. Aşa că Martial se întinse pe bancă, astfel încât capul îi era la nu mai mult de un metru distanţă de cel al lui Otto.
— Ducesa este în afară de pericol, şopti credinciosul servitor.
Trebuie să continuaţi să jucaţi rolul personajului ale cărui haine le purtaţi.
— La ce bun? Lacheneur mă va denunţa.
Pe moment, Martial scăpase de Jean. Câteva ore mai devreme, îndreptându-se de la Curcubeu spre Pulberărie, acesta se prăbuşise într-o carieră părăsită şi îşi spărsese capul. Muncitorii care veneau la lucru îl observaseră, îl ridicaseră şi îl duseseră la spital la ora la care Otto fusese închis. Cu toate că nu putea să prevadă ce se întâmplase, credinciosul servitor nu păru să se neliniştească.
— Ne vom descotorosi noi de Lacheneur, spuse el, dumneavoastră
însă trebuie să vă jucaţi în continuare rolul. O evadare nu-i decât o glumă
449
când ai milioane.
— Voi fi întrebat cine sunt, de unde vin, unde am trăit. .
— Vorbiţi germana şi engleza, puteţi spune că veniţi din străinătate, că sunteţi un copil găsit, că aţi lucrat la o trupă ambulantă ca saltimbanc, de exemplu. Trebuie aşadar să stabilim cum vom proceda, căci succesul depinde de perfecta noastră coordonare. Am la Paris o prietenă, de care nu ştie nimeni. Se numeşte doamna Milner şi este proprietara hotelului Mariembourg, de pe strada Saint-Quentin. Veţi spune că aţi sosit ieri, duminică, de la Leipzig, că aţi descins la acest hotel, unde v-aţi lăsat cufărul, care este înscris pe numele Mai, circar, fără prenume.
Astfel, cu o promptitudine şi o precizie extraordinară, conveniră, punct cu punct, asupra tuturor născocirilor care trebuiau să orienteze ancheta pe o pistă falsă.
