„În locul dumneavoastră, domnule duce, mi-aş supraveghea soţia.”
Nu era decât o scrisoare anonimă, totuşi Martial simţi cum i se înroşeşte fruntea de mânie.
442
„Să aibă oare un amant? Dar chiar dacă ar fi aşa, ce aş putea să-i spun? Nu i-am redat tacit libertatea?”
Într-o dimineaţă, în jurul orei unsprezece, se întorcea de la o plimbare călare şi se afla la numai vreo treizeci de paşi de palat, când văzu ieşind o femeie foarte grăbită, îmbrăcată mai mult decât modest, în întregime în negru, având exact înfăţişarea ducesei. Mergea foarte repede, fără a întoarce capul, grijulie doar să-şi ascundă faţa sub o voaletă deasă.
Sosind în strada Taranne, femeia se aruncă mai curând decât urcă
într-o trăsură, care şi cotise pe strada Dragon, când Martial, cuprins de ruşine şi nehotărât, îşi opri calul la colţul străzii Saints Peres.
Neîndrăznind să ia o hotărîre, încercă să se mintă singur :
„Ajunge! gândi el, dând frâu liber calului. Ce risc dacă mai merg?
Desigur, trăsura e departe şi n-o voi mai ajunge.”
O ajunse totuşi din urmă la răscrucea cu strada Croix-Rouge, unde era, ca întotdeauna, îmbulzeală. În picioare, pe capră, birjarul îşi biciuia caii, aşa că străbătu în galop îngusta stradă Vieux- Colombier, trecu pe lângă piaţa Saint-Suplice şi ajunse pe bulevardul de centură prin strada Bonaparte şi Strada Vest.
Trăsura depăşi apoi Piaţa Italiei, o luă pe strada Château-des-Rentiers şi se opri în curând în faţa unui maidan. Portiera se deschise imediat, ducesa de Sairmeuse sări sprintenă jos şi, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, o luă peste maidane.
Nu departe de acolo, pe un bolovan, şedea un om cu o figură
dubioasă, cu barba lungă, cu o pipă în dinţi.
— Vreţi să-mi ţineţi o clipă calul? îl întrebă Martial.
— Cum de nu! răspunse acesta.
Martial îi aruncă frâul şi se năpusti pe urmele soţiei sale. De-ar fi fost mai puţin preocupat, ar fi devenit suspicios datorită surâsului răutăcios care încreţi buzele omului şi, examinîndu-i atent trăsăturile, l-ar fi recunoscut probabil.
Era Jean Lacheneur.
De când îi trimisese ducelui de Sairmeuse acel denunţ anonim, o făcuse pe ducesă s-o viziteze mai des pe văduva Chupin, şi de fiecare dată
îi pândea sosirea.
„În felul ăsta, gândea el, când soţul ei se va hotărî s-o urmărească, 443
voi afla imediat.”
Căci pentru reuşita planurilor sale era absolut necesar ca doamna Blanche să fie urmărită de soţul ei. Ar fi vrut s-o vadă pe trufaşa ducesă de Sairmeuse pradă celor mai dezgustătoare jigniri, pe Martial încăierat într-o speluncă cu cei mai josnici sceleraţi într-o învălmăşeală însângerată şi abjectă. Se delecta la gândul că poliţia, anunţată de el, va veni şi va aresta pe toată lumea, fără alegere.
Visa un proces odios cu ocazia căruia s-ar fi redeschis dosarul crimei de la Borderie, condamnări infamante, ocnă pentru Martial, casa de nebuni pentru ducesă, şi vedea cele două mari nume Sairmeuse şi Courtomieu veştejite în veci de ruşine. Era convins că nu-i scăpase nimic.
Avea la îndemână doi ticăloşi abjecţi, în stare de orice, şi pe un sărman băiat, pe nume Gustave, aflat din cauza mizeriei şi fricii la discreţia lui şi pe care socotea să-1 facă să interpreteze rolul fiului lui Marie-Anne.
La mâna lui erau, de altfel, şi Polyte şi maică-sa, momiţi de câştig şi de promisiunea că vor fi bogaţi dacă îl vor sluji docili să-şi înfăptuiască
planul. În sfârşit, pentru prima zi când Martial şi-ar fi urmărit soţia, intrând după ea la Pulberărie, Jean prevăzuse ca totul să pară o acţiune de binefacere.
Dar Martial nu intră. Se mulţumi să dea ocol casei şi, încălecând, plecă în galop. Era absolut derutat, nu ştia ce să gândească, ce să-şi închipuie, ce să creadă. Dar era ferm hotărât să descopere ce se ascunde sub acest mister şi, de îndată ce se întoarse la palat, îl trimise pe Otto să
obţină informaţii. Acestui servitor credincios putea să-i mărturisească tot, şi nu avea nici un secret faţă de el.
În jurul orei patru, credinciosul valet se întoarse cu o figură răvăşită.
— Ce e, întrebă Martial, presimţind o nenorocire.
— Ah, domnule, proprietara speluncii este văduva unuia dintre fiii acelui mizerabil Chupin.
Martial se făcu alb ca varul. Cunoştea prea bine viaţa ca să nu-şi dea seama că ducesa fusese obligată să se supună voinţei acelor ticăloşi care erau în posesia secretelor ei. Dar care secrete? Nu puteau fi decât înspăimântătoare. Dintr-o săritură, ajunse în apartamentul soţiei sale.
— Doamna ducesă tocmai a coborât, îi spuse camerista.
— Nu-i nimic, am s-o aştept aici! Ieşi!
444
Şi Martial intră în camera doamnei Blanche. Totul era în dezordine, căci ducesa, întorcându-se de la Pulberărie, tocmai termina cu îmbrăcatul, când i se anunţase o vizită. Dulapurile erau deschise şi nenumărate obiecte pe care doamna Blanche le folosea zilnic, ceasul, portofelul, legături de chei, bijuterii erau aruncate pe scrinuri sau pe şemineu.
Martial tocmai voia să se retragă când, parcurgând încă o dată
camera cu privirea observă, într-o vitrină, o casetă mare cu incrustaţii de argint, pe care soţia sa o avea încă de când era copilă şi care o însoţise peste tot.
„Acolo, îşi spuse el, se află cheia misterului.”
