Lacheneur făcu un gest atît de înspăimântător, încât bătrâna şi fiul ei se dădură înapoi. Întrezărea acum strânsa legătură dintre cercetările întreprinse de doamna Blanche şi generozitatea ei.
„Ea este aceea, îşi spuse Jean, care a otrăvit-o pe Marie-Anne. De la sora mea a aflat de existenţa copilului. L-a copleşit cu bani pe Chupin pentru că acesta aflase de crima făptuită cu complicitatea tatălui său.”
Amintindu-şi de jurământul lui Martial, inima îi fu inundată de o bucurie teribilă. Îi vedea pe cei doi duşmani, ultimul descendent al familiei Sairmeuse şi ultima descendentă a familiei Courtomieu, pedepsindu-se reciproc şi îndeplinind răzbunarea cu propriile lor mâini.
Erau totuşi doar presupuneri, iar el avea nevoie de certitudini.
Aşa că scoase din buzunar un pumn de aur şi, punându-1 pe masa cârciumii, spuse :
— Sunt foarte avut. Dacă veţi face ce vă spun şi veţi tăcea, vă-mbogăţiţi.
Strigătul răguşit pe care îl scoaseră, din cupiditate, mama şi fiul preţuia cât toate promisiunile de ascultare. Văduva Chupin ştia să scrie; Lacheneur îi dictă acest ameninţător mesaj:
„Doamnă ducesă,
Vă aştept mâine la mine acasă, între ora douăsprezece şi patru, în legătură cu întâmplarea de la Borderie. Dacă n-aţi venit până la ora cinci, voi expedia o scrisoare pe adresa domnului duce.”
— Şi dacă vine, repeta uluită văduva, ce să-i spun?
— Nimic. Îi vei cere bani.
Iar în sinea lui îşi spunea:
„Dacă vine am ghicit".
Şi doamna Blanche veni. Ascuns la etajul de sus al Pulberăriei, Jean o văzu printr-o crăpătură a podelei dându-i o bancnotă lui Chupin.
,,Acum, se gândi el, e la cheremul meu!"
440
CAPITOLUL 54.
Cele zece rânduri ale articolului consacrat lui Martial de Sairmeuse din „Biografia generală a personalităţilor acestui secol” explicau modul de viaţă al acestuia după căsătorie.
„Martial de Sairmeuse, se spunea aici, a făcut dovada unei inteligenţe remarcabile şi a unor admirabile calităţi puse în serviciul partidului său. Numit în funcţii înalte în momentul în care pasiunile politice erau deosebit de violente, avu curajul să-şi asume singur responsabilitatea celor mai teribile măsuri. Obligat să se retragă în faţa adversităţii generale, lasă în urma lui uri care nu se vor stinge decât odată cu viața.”
Lui însă nu-i păsa de nimic. Era prea orgolios pentru a fi impresionat de satisfacţiile care îi încântă pe vanitoşi, iar linguşeala îl scârbea. În momentul în care, ajuns la apogeul carierei sale, părea că nu are ce să-şi mai dorească pe lume, Martial îşi spunea :
— Ce existenţă găunoasă! Ce plictiseală! Să trăieşti pentru alţii. Ce înşelătorie!
O privea atunci pe ducesă, soţia lui, strălucind de frumuseţe, mai anturată decît o regină, şi suspina. Se gândea la cealaltă, la cea care murise, la Marie-Anne, singura femeie care l-ar fi tulburat, care, cu o singură privire, ar fi făcut să-i zvâcnească sângele în tâmple. Căci niciodată n-o uitase.
După atâţia ani, încă o mai revedea nemişcată, ţeapănă, moartă în camera cea mare a casei de la Borderie. Se-nfiora câteodată crezînd că mai simte sub apăsarea buzelor carnea ei îngheţată. Şi timpul, departe de a şterge imaginea ei, care îi umpluse tinereţea, o făcea mai luminoasă şi o împodobea cu calităţi aproape supranaturale. Dacă destinul ar fi vrut-o, Marie-Anne ar fi fost soţia lui. Îşi repetase asta de o mie de ori şi încerca să-şi închipuie viaţa alături de ea. Ar fi rămas la Sairmeuse. Ar fi avut copii frumoşi, jucându-se în jurul lor! N-ar fi fost condamnat la această
continuă reprezentaţie, atât de zgomotoasă şi de zadarnică. Cei într-adevăr fericiţi se ascund, şi au dreptate ; fericirea e aproape o crimă.
— Să iubeşti şi să fii iubit! Asta e totul! Restul nu-i decât nerozie.
Desigur că încercase s-o iubească pe doamna Blanche. Căutase să
441
regăsească caldele sentimente de odinioară, de care fusese cuprins când o văzuse la Courtomieu. Dar nu reuşise. Între ei se ridica un zid de gheaţă pe care nimic nu-1 putea topi.
„Şi totuşi e de neînţeles, îşi spunea el. Sunt zile când aş putea jura că mă iubeşte. Şi-a schimbat firea cu totul; a devenit întruchiparea blândeţii. Cînd sunt atent cu ea, ochii îi strălucesc de plăcere.”
Regretele sale zadarnice, suferinţele care îl măcinau contribuiau fără
îndoială la caracterul dur al politicii pe care o promovase. Ştiu cel puţin să
se prăbuşească în mod demn. Înţelese că trebuise să dispară pentru un timp, să se facă uitat, să călătorească.
Plecă însoţit numai de Otto, un servitor devotat. Timp de patru ani îşi plimbă prin Europa plictisul şi inerţia, strivit sub senzaţia copleşitoare a unei vieţi lipsite de orice interes, de orice speranţă. Locui mai întâi la Londra, apoi la Vieria şi la Veneţia.
Într-o zi fu cuprins de dorinţa de neînvins de a revedea Parisul, şi se întoarse. Poate că nu procedase prea prudent.
Duşmanii lui, cei mai înverşunaţi inamici personali, pe care odinioară îi jignise de moarte, îi înjosise şi îi persecutase, erau la putere.
Dar el nu se gândi la nimic. Şi, de altfel, ce i-ar fi putut face lui, care nu mai voia să fie nimic! Exilul, care fusese o grea povară pentru el, durerea, decepţiile, izolarea în care trăise făcuseră ca sufletul lui să aibă
nevoie de tandreţe, şi revenise cu intenţia de a depăşi vechile resentimente şi de a se apropia în mod sincer de contesă.
„Vine bătrâneţea, gîndea el. Dacă n-am în căminul meu o femeie pe care s-o iubesc, să am măcar o prietenă.”
Şi, într-adevăr, purtarea sa o uimi pe doamna Blanche. Crezu aproape că-1 regăseşte pe acel Martial din salonaşul albastru de la Courtomieu. Dar ea nu-şi mai aparţinea, şi ceea ce ar fi trebuit să
reprezinte realizarea unui vis n-a fost decît o suferinţă care se adăuga celorlalte. Martial continua totuşi să-şi urmărească planul pe care îl concepuse, când, într-o zi, poşta îi aduse un bilet laconic:
