După ce totul fu hotărît, Otto se prefăcu că se trezeşte, strigă, i se deschise şi fu lăsat să plece. Numai că, înainte de a părăsi postul de jandarmi reuşi să-i arunce un bilet văduvei Chupin, închisă în celula femeilor.
Abia după aceea sosi la post şi Lecoq, cu sufletul la gură, plin de speranţă şi ambiţie, după ancheta atât de abil condusă la Pulberărie.
Planul lui Martial era stabilit, nu trebuia decît să-1 urmeze cu o incredibilă precizie a amănuntelor. Dus ,,la secret" la închisoarea Centrală, ducele de Sairmeuse se pregătea să primească vizita judecătorului de instrucţie, când intră Maurice d'Escorval. Cei doi se recunoscură. Fuseseră
atât de emoţionaţi şi unul şi celălalt, încât, ca să spunem aşa, nu mai avu loc nici un interogatoriu.
Totuşi, imediat după plecarea lui Maurice, Martial încercă să se sinucidă. Nu credea în generozitatea fostului său duşman.
Dar, a doua zi, când în locul lui Maurice, îl găsi pe domnul Segmuller, crezu că aude o voce care îi striga: „Vei fi salvat!" Atunci începu între judecător şi Lecoq, pe de o parte, şi deţinut, pe de alta, acea luptă din care nimeni nu ieşi învingător.
Martial simţea bine că pericolul venea numai din partea lui Lecoq dar, fidel caracterului său, potrivit căruia recunoştea meritele duşmanilor săi, nu se putu împiedica să nu admire uimitoarea perspicacitate şi tenacitatea tânărului poliţist care lupta singur împotriva tuturor ca să afle 450
adevărul.
Lecoq fu devansat mereu de Otto, acest misterios complice pe care îl ghicise, dar pe care nu-1 putea prinde. La morgă ca şi la hotelul Mariembourg, la Toinon-la-Vertu, soţia lui Polyte Chupin, ca şi pe lângă
Polyte însuşi, Lecoq sosi cu două ore întârziere.
Tânărul poliţist surprinsese biletul misteriosului deţinut, ghicise cheia atât de ingenioasă, dar asta nu i-a fost de nici un folos. Un om care vedea în el un rival sau mai curând un viitor şef îl trăda. Daca cercetările tânărului poliţist la bijutier şi la marchiza d'Arlange nu avuseseră
rezultatul scontat, era pentru că doamna Blanche nu cumpărase cerceii pe care îi purtase la Pulberărie, ea îi schimbase cu o prietenă, baroana de Watchau. În sfîrşit, dacă nimeni nu observase dispariţia lui Martial, asta se datora înţelegerii dintre ducesă, Otto şi Camille, căci nimeni din palatul Sairmeuse nu bănui măcar că lipseşte.
Pentru toţi servitorii stăpânul era în apartamentul său, bolnav; i se făceau ceaiuri şi în fiecare zi i se trimitea sus prânzul şi cina.
Totuşi timpul trecea şi Martial se aştepta să fie trimis în faţa Curţii cu Juri şi condamnat sub numele de Mai, când i se oferi ocazia să evadeze.
Prea şiret ca să nu miroasă cursa, trăi în duba poliţiei câteva minute de îngrozitoare nehotărâre.
Riscă totuşi. Şi bine făcu, de vreme ce, chiar în aceeaşi noapte, sărea peste zidul grădinii palatului său, lăsând acolo, ca ostatic, în mâinile lui Lecoq, pe un ticălos pe care îl culesese dintr-o speluncă, Joseph Couturier.
Prevenit de doamna Milner, datorită manevrei greşite a tânărului poliţist, Otto îşi aştepta stăpânul. Cât ai clipi, barba lui Marţial căzu sub tăişul briciului şi el se cufundă în baia gata pregătită, iar zdrenţele fură
arse. Şi chiar el în persoană fu acela care, câteva clipe mai târziu, îndrăznise să strige :
— Lasă-i Otto, lasă-i pe domnii agenţi să-şi facă meseria.
Dar nu respiră uşurat decât după plecarea acestora.
Tocmai ieşise din baie şi îmbrăcase un halat când i se aduse o scrisoare din partea ducesei. Rupse în grabă plicul şi citi:
„Sunteţi salvat, ştiţi totul, eu mor. Adio, v-am iubit...”
Din două sărituri ajunse la apartamentul soţiei sale. Uşa era încuiată, o sparse; prea târziu!
451
Doamna Blanche murise la fel ca Marie-Anne, otrăvită. Numai că
ştiuse să-şi procure o otravă care ucidea fulgerător şi, întinsă pe pat, îmbrăcată, cu mâinile pe piept, părea că doarme.
O lacrimă străluci în ochii lui Martial.
— Biată nefericită! şopti el, Dumnezeu să te ierte, aşa cum te iert şi eu, pe tine, care ţi-ai ispăşit atât de cumplit crima pe care ai făptuit-o. EPILOG PRIMUL SUCCES
Liber în palatul său, reintrat în posesia personalităţii sale ducele de Sairmeuse strigase triumfător:
— L-am tras pe sfoară pe Lecoq!
Şi aici avea dreptate.
Numai că tânărul poliţist nu era unul dintre acele temperamente care să înghită, cu braţele încrucişate, umilinţa unei înfrângeri. Plecând de la taica Tabaret, îşi recăpătase întregul curaj.
Ce se întâmplase de fapt? Scăpase printre degete un deţinut, şi asta era un lucru supărător, dar pusese mâna, în schimb, şi-1 predase poliţiei pe unul dintre cei mai periculoşi răufăcători, pe Joseph Couturier. Tremura doar la gândul că i s-ar putea refuza să continue ancheta privind afacerea de la Pulberărie. Ce i se va răspunde atunci când va declara că Mai şi ducele de Sairmeuse sunt una şi aceeaşi persoană? Desigur, autorităţile vor ridica din umeri şi i se va râde în nas.
„Totuşi, gândi el, domnul Segmuller judecătorul de instrucţie, mă
va înţelege.”
Dar va îndrăzni să continue ancheta pe baza unor simple supoziţii?
Era puţin probabil, şi Lecoq îl înţelegea prea bine.
„S-ar putea, continuă el, imagina ceva pentru o descindere a justiţiei la palatul Sairmeuse. Vom întreba de duce, va fi obligat să se arate şi-1 vom recunoaşte în el pe Mai. Dar n-ar fi decât o încercare stângace, jalnică. Imposibil ca ducele şi complicele său să nu fi prevăzut o vizită la domiciliu şi să nu fi pregătit o comedie în stilul lor. Ceea ce e 452
clar, e că ne trebuie o cât de mică probă materială. Oh, o nimica toată, măcar dovada unui demers făcut de careva de la palatul Sairmeuse pe lângă unul dintre martori.”
Descoperi printre toate datele anchetei un amănunt care se potrivea proiectelor sale. O revedea în gând pe doamna Milner, patroana hotelului Mariembourg, cocoţată pe scaun în faţa coliviei, repetând cu înverşunare trei sau patru cuvinte nemţeşti unui graur care se încăpăţâna să strige:
