Văzu pe şemineu o legătură de chei, o luă şi le încercă. Ce-a de-a patra se potrivi. Caseta era plină de hârtii. Martial parcursese rapid vreo treizeci de scrisori fără nici o importanţă, când descoperi o factură care suna astfel:
„Cercetări în privinţa copilului doamnei de S... Cheltuieli pe trimestrul 3 al anului 18...”
Un copil! Soţia lui avea un copil!
Continuă totuşi să citească:
„Întreţinerea a doi agenţi la Birmeuse. Călătoria mea. Gratificaţii pentru diverşi etc, etc.”
Totalul se ridică la 6 000 franci. Factura era semnată Chefteux.
Atunci, cu un fel de furie rece, Martial răvăşi caseta şi descoperi, rând pe rând : un bilet cu un scris mizerabil, care suna aşa :
„Două mii de franci astă seară, altfel îi spun ducelui istoria de la Borderie.”
Apoi trei alte facturi de la Chefteux, apoi o scrisoare a mătuşii Medie, în care vorbea de remuşcări şi închisoare, în sfîrşit, chiar la fand, se afla certificatul de căsătorie al lui Marie-Anne Lacheneur cu Maurice d?Escorval, eliberat de preotul din Vigano, semnat de bătrânul doctor şi de caporalul Bavois.
Adevărul ţâşni mai limpede decât lumina zilei.
Mai ameţit decât dacă ar fi primit o lovitură de măciucă în cap, sfârşit, împietrit de oroare, Martial avu totuşi atâta putere ca să aranjeze de bine de rău scrisorile şi să le pună la loc în casetă. Apoi se întoarse în apartamentul său, clătinându-se, ţinându-se de pereţi.
445
„Ea este, îşi şopti, cea care a otrăvit-o pe Marie-Anne!”
Şi îşi jură să afle totul, în cele mai mici amănunte, fie de la ducesă, fie de la Chupin.
Din acest moment doamna Blanche nu mai făcu nici un pas fără să
fie urmărită. Nu mai primi nici o scrisoare care să nu fie citită mai întâi,de soţul ei. Martial nu mai ieşea din cameră, motivând că e bolnav. Ar fi fost peste puterile lui să se pomenească faţă în faţă cu ducesa. Îşi amintea prea bine de jurămîntul făcut lângă corpul neânsufleţit al lui Marie-Anne, Totuşi, nici Otto, nici stăpânul său nu surprinseră nimic. Şi asta pentru că Polyte Chupin tocmai fusese arestat sub acuzaţia de furt, accident care întârzie planurile lui Lacheneur.
În sfîrşit, Jean consideră că totul era pregătit pe 20 februarie, într-o duminică, duminica dinaintea postului Paştelui. Bătrâna văduvă Chupin fu învăţată tot ce trebuie şi îi scrise ducesei să vină la Pulberărie, duminică, la ora unsprezece seara.
În aceeaşi seară, Jean trebuia să-şi întâlnească complicii la un bal rău famat din cartier, balul de la Curcubeu, să le distribuie rolurile şi să le dea ultimele instrucţiuni. Complicii trebuiau să intre primii în scenă, el urmând să-şi facă apariţia numai în final. Ora neobişnuită şi locul indicat o înspăimântară pe doamna Blanche. Dar se resemna şi, după ce se înseră, ieşi pe furiş din palat, însoţită de Camille, camerista care asistase la agonia mătuşii Medie.
Ducesa şi camerista se îmbrăcaseră ca nişte amărâte de cea mai joasă condiţie şi erau sigure că nu vor fi nici recunoscute, nici văzute.
Totuşi un om care le pândea porni pe urmele lor. Era Martial.
Informat înaintea soţiei sale de acea întâlnire, se îmbrăcase el însuşi într-un travesti, un costum de hamal în port, pe care i-1 procurase Otto. Îşi murdărise şi-şi încâlcise părul şi barba, îşi frecase mâinile cu pământ, aşa încât ajunsese să capete în cele din urmă înfăţişarea potrivită zdrenţelor pe care le îmbrăcase.
Otto îl rugase să-i îngăduie să-1 însoţească, dar el refuzase spunând că revolverul pe care îl avea era de ajuns pentru a fi în siguranţă.
Îl cunoştea însă prea bine pe Otto ca să-şi dea seama că nu-1 va asculta. Ştiind unde avea întîlnire soţia sa, Martial găsi o trăsură, al cărei vizitiu, graţie unui bacşiş de zece franci, îl duse în galop până în strada 446
Château-des-Rentiers. Abia coborî din trăsură când auzi uruitul surd al roţilor unei alte trăsuri care se opri brusc, la o oarecare distanţă.
„E cu siguranţă Otto care, mă urmăreşte!” îşi spuse el.
Şi o luă peste maidane. Totul era învăluit în întuneric şi tăcere.
Ceaţa rău mirositoare care anunţa dezgheţul se îndesea. Ajunse în curând la Pulberărie. Lumina dinăuntru se filtra prin deschizăturile în formă de inimioară ale obloanelor. Uşurel, Martial se agăţă de o ţâţână şi de una din deschideri şi, ţinându-se în mâini, privi înăuntru. Într-adevăr, soţia sa se afla acolo, aşezată la o masă, împreună cu Camille, în faţa unui castron cu vin, în compania a doi hidoşi nemernici şi a unui foarte tânăr soldat. În mijlocul camerei, o bătrână, văduva Chupin, cu un păhărel în mână perora şi îşi sublinia cuvintele cu câte o duşcă de rachiu.
Martial fu atât de îngrozit, încât se lăsă să alunece la pământ. Când privi din nou, bătrîna dispăruse. Soldatul se ridicase şi vorbea gesticulând, iar doamna Blanche şi Camille îl ascultau cu atenţie. Cei doi nemernici, aşezaţi faţă în faţă, cu coatele sprijinite pe masă se priveau, şi Martial observă că schimbau între ei anumite semne.
Văzuse bine, ticăloşii voiau să pună la cale o „lovitură bună" .
Doamna Blanche, care ţinuse ca travestiul să fie cât mai autentic, mergând până la a încălţa pantofi groşi, fără toc, care o băteau, uitase să-şi scoată cerceii cei scumpi. Unul dintre ticăloşi se ridică brusc şi, ţinând-o pe ducesă de ceafă, o trânti pe masă.
Cerceii ar fi fost smulşi într-o clipită dacă n-ar fi intervenit Camille, care se aruncă vitejeşte între stăpâna ei şi răufăcător.
Martial nu mai fu în stare să privească. Dintr-o săritură ajunse până
la uşa cârciumii, o deschise şi intră, trăgând zăvorul după el.
— Martial!
— Domnul duce!
Cele două strigăte izbucniră deodată, schimbând într-o furie turbată
uimirea celor doi bandiţi care se aruncară asupra lui, hotărâţi să-1 omoare.
Printr-o săritură în lături, Martial se feri. Avea revolverul în mână, trase de două ori, şi cei doi nenorociţi se prăbuşiră. Tânărul soldat se aruncă atunci asupra lui, încercând să-1 dezarmeze. Zbătându-se cu furie, Martial nu încetă să strige, gâfâind:
— Fugiţi, Blanche, fugiţi! Otto nu e departe! Numele! Salvaţi 447
onoarea numelui!
