Şi nimeni nu se mai îndoi de asta când aflară că Jean Lacheneur, se angajase într-o trupă de comedianţi, aflaţi în trecere prin Montaignac.
Procedase aşa cu toate că primise cele mai bune sfaturi.
Ca să-1 determine pe nefericitul Maurice să se întoarcă la Paris pentru a-şi termina studiile, domnul d'Escorval şi abatele Midon, făcuseră
uz de toată puterea lor de convingere. Căci de acum înainte nici preotul, nici baronul nu mai erau nevoiţi să se ascundă. Datorită lui Martial de Sairmeuse, trăiau liberi, ca altădată, unul la presbiteriu, celălalt la Escorval. Achitat de către o nouă judecată, recăpătându-şi bunurile, şchiopătând doar uşor după înspăimântătoarea cădere, baronul s-ar fi considerat fericit după atâtea încercări nemeritate, dacă fiul lui nu i-ar fi provocat cele mai sfâşietoare nelinişti.
Bietul Maurice! Inima îi fusese zdrobită când auzise zgomotul lopeţilor de pământ căzând peste sicriul lui Marie-Anne, şi de atunci nu părea să mai trăiască decât în speranţa, pe care o mai păstra încă, de a-şi regăsi copilul. Sigur de ajutorul abatelui Midon, el îi mărturisise totul tatălui său, i se destăinuise caporalului Bavois, care devenise un membru al familiei d'Escorval, şi aceşti prieteni atât de devotaţi îi promiseseră să
încerce imposibilul. Treaba era însă foarte dificilă.
Timpul trecea, cercetările nu duceau la nici un rezultat, şi descurajarea puse stăpânire pe Maurice.
— Copilul meu a murit la naştere, repeta el.
— Sunt sigur de contrariu, îl asigura abatele. Ştiu exact, datorită
unei absenţe a lui Marie-Anne de la întâlnirea obişnuită, când s-a născut acest copil. Am revăzut-o de îndată ce s-a întremat; era destul de veselă şi surâzătoare. Concluzia poţi s-o tragi singur.
Ştiind bine că timpul este vindecătorul suveran al tuturor durerilor, preotul căuta în acel moment să câştige timp. Încrederea sa, foarte mare la început, fusese zdruncinată mai ales în urma răspunsului pe care i-1
dăduse o femeie de treabă, care trecea drept una dintre cele mai mari guralive din ţinut.
Întrebată cu abilitate, bătrâna răspunse că nu ştia despre nici un bastard care să fi fost dat în îngrijirea vreunei doici din împrejurimi, dar probabil că trebuia să existe unul, de vreme ce era a treia oară când i se 419
punea aceeaşi întrebare.
Cu toate că a fost deosebit de surprins, preotul ştiu să ascundă acest lucru. Două persoane, în afară de Maurice, căutau copilul lui Marie-Anne.
Pentru ce, în ce scop? Cine erau acestea? Iată ceea ce preotul nu reuşi să
afle cu toată perspicacitatea sa.
„Ticăloşii sînt uneori necesari, se gândi el. Dacă am avea la îndemînă unul ca Chupin!”
Dar bătrânul pungaş murise, iar fiul lui cel mare; care ştia secretul doamnei Blanche, plecase la Paris, La Sairmeuse nu mai rămăsese decât văduva şi fiul cel mic. De dimineaţa până seara puteau fi văzuţi, mamă şi fiu, cu fruntea asudată, răscolind pământul până la şase picioare adâncime în jurul colibei lor. A fost de ajuns însă ca un ţăran să-i adreseze câteva cuvinte fiului cel mic, pentru ca aceste săpături să ia sfîrşit.
— Zău aşa, băiete, nu te credeam atât de prost încât să te încăpăţânezei să scoţi din cuib nişte păsări care au zburat de mult. Fratele tău, care e la Paris, îţi va spune fără îndoială unde se află comoara.
— Sfinte dumnezeule, strigă acesta, ai dreptate! O să strâng eu bani de drum şi-om mai vedea.
Mai înspăimîntată chiar decât doamna Blanche de vizita atât de neaşteptată a lui Martial de Sairmeuse la castelul Courtomieu, a fost mătuşa Medie. Îşi imagină castelul plin de jandarmi, pe nepoata ei arestată, dusă la închisoarea din Montaignac şi apărând în faţa Curţii cu juri. Nemaiputând îndura atâta nesiguranţă, ieşi din cameră şi, furişându-se în vârful picioarelor până în salonul cel mare, îşi lipi urechea de uşa ce dădea în salonaşul albastru, unde îi auzea vorbind pe Blanche şi pe Martial. Din primele douăzeci de cuvinte pe care le prinse, recunoscu cât de deşarte fuseseră temerile sale.
După plecarea lui Martial, mătuşa Medie deschise uşa de comunicare şi intră în micul salon.
— Ai văzut, Blanche, i se adresă ea, ne-am speriat degeaba.
Tânăra femeie nu răspunse. Încă sub impresia teribilei emoţii, se străduia să întrevadă urmările probabile ale tuturor acestor evenimente care se succedau cu o rapiditate fulgerătoare.
— Probabil va veni şi ora în care să-mi iau revanşa; şopti doamna Blanche, ca şi cînd ar fi vorbit cu sine. Aşa că, mătuşă, înainte de o lună
420
voi fi marchiză de Sairmeuse şi altfel decât numai cu numele. Soţul meu se va întoarce la mine, şi atunci, oh! Atunci. .
— Încă o dovadă, spuse mătuşa Medie, cu voce joasă, aşa cum fac doi complici când vorbesc despre crima lor, că acolo, la Borderie, te-ai înşelat din cauza geloziei tale şi că. . ceea ce-ai făcut a fost inutil.
— Dimpotrivă, ceea ce s-a petrecut acolo mi-1 redă pe soţul meu, răspunse doamna Blanche. E adevărat, Marie-Anne n-a fost amanta lui dar Martial o iubea. O iubea, şi împotrivirea pe care o întâlnise i-a exaltat pasiunea până la delir. Din cauza acestei creaturi am fost abandonată, şi niciodată, atâta vreme cât ea ar fi trăit, el nu s-ar mai fi gândit la mine.
Tandreţea lui nu-i decât expresia suferinţei. Orice s-ar întâmpla, nu voi avea decât rămăşiţele lăsate de această creatură! Şi atunci, să regret ceea ce am făcut? Niciodată! Nu, niciodată.
Dar doamna Blanche fu asaltată de cele mai teribile nelinişti când află că justiţia începuse o anchetă. Veniseră de la Montaignac procurorul regal şi un judecător care interogară o mulţime de martori, iar vreo doisprezece agenţi de poliţie începură cele mai minuţioase investigaţii.
Mătuşa Medie îşi pierdu capul şi, în unele momente, temerile ei erau atât de evidente, încât doamna Blanche fu cuprinsă de spaimă.
— Ai să ne trădezi până la urmă, mătuşă, i se adresă ea. Nu mai ieşi.
Vei spune că nu te simţi bine şi ţi se va aduce masa în cameră.
Şi în fiecare dimineaţă, la porunca doamnei Blanche, bucătarul urca să ia comanda de la mătuşa Medie, care găsea că era minunat să fie astfel îngrijită, răsfăţată, alintată, cocoloşită. Totuşi ancheta constituia subiectul tuturor conversaţiilor dintre ea şi nepoată. Aveau informaţii exacte prin intermediul chelarului de la Courtomieu, mare amator de anchete judiciare. Prin el aflară că toate bănuielile cădeau asupra răposatului Chupin. Nu fusese oare observat în seara crimei dând târcoale casei de la Borderie? Mărturia tânărului ţăran, care îl prevenise asupra acestui lucru pe Jean Lacheneur, părea să fie hotărâtoare.
Cît despre mobilul lui Chupin, era bine cunoscut. Zeci de persoane îl auziseră declarând că nu va fi împăcat câtă vreme un singur Lacheneur mai era în viaţă. Astfel încât ceea ce ar fi trebuit s-o piardă, o salvă pe doamna Blanche, şi moartea bătrânului pungaş fu de-a dreptul providenţială. Ar fi putut oare bănui că Chupin avusese timp, înainte de-a 421
muri, să destăinuie cuiva secretul ei?
În ziua în care chelarul o anunţă că judecătorii şi agenţii de poliţie se întorseseră la Montaignac, îşi ascunsese cu greu bucuria.
— Nu mai trebuie să ne temem de nimic, îi tot spunea ea mătuşii Medie, de nimic!
