— Nici un cuvânt, tinerilor, zise el. Nici o ameninţare, v-o interzic!
Respectaţi cel puţin biata moartă care e acolo!
Preotul abia avu timp să se întoarcă spre uşă că Martial şi sosi.
Rămase în prag, privirea sa atât de pătrunzătoare îmbrăţişa întreaga scenă
şi deveni livid, dar nu făcu nici un gest, nu rosti nici un cuvînt. Cu toată
uimitoarea sa stăpânire de sine, nu putu să articuleze nici o silabă şi îşi întinse doar mâna, arătând-o pe Marie-Anne al cărei chip răvăşit se desluşea în umbra draperiilor.
— A fost otrăvită în mod laş ieri-seară, spuse abatele Midon.
Maurice, uitând de ordinul preotului, făcu un pas înainte:
— Era singură şi fără apărare, căci eu n-am fost pus în libertate decât de două zile. Ştiu însă numele celui care a făcut să fiu arestat şi aruncat în închisoare la Torino. Mi l-au spus!
Instinctiv, Martial se dădu înapoi.
— Aşadar tu eşti acela! strigă Maurice. Îţi mărturiseşti crima, 411
nemernicule!
Abatele interveni încă o dată; se aruncă între cei doi duşmani, încredinţat că Martial se va năpusti asupra lui Maurice.
Defel.
Marchizul de Sairmeuse îşi reluă obişnuitul său aer ironic şi distant.
Scoase din buzunar un plic mare şi, aruncându-1 pe masă, zise cu răceală.
— Iată ce-i aduceam domnişoarei Lacheneur. Un permis de liberă
trecere din partea Maiestăţii-Sale pentru baronul d'Escorval. Din acest moment, baronul poate să părăsească ferma lui Poignot şi să se întoarcă, la Escorval. E liber, e salvat; sentinţa de condamnare, va fi revocată. Am mai adus o hotărâre de scoatere de sub urmărire a abatelui Midon şi o decizie episcopală de reinstalare a sa ca paroh în Sairmeuse. În sfârşit, un concediu în regulă şi un brevet de retragere pentru caporalul Bavois.
Se opri şi, cum toţi erau încremeniţi de uimire, se apropie de patul lui Marie-Anne. Întinse mâna pe deasupra moartei şi, cu o voce care ar fi făcut-o pe vinovată s-o treacă fiorii dacă l-ar fi auzit, rosti:
— Marie-Anne, jur că te voi răzbuna!
Rămase câteva clipe nemişcat, doborât de durere şi, brusc, se aplecă
repede, o sărută pe frunte şi ieşi.
— Şi omul ăsta să fie vinovat? strigă abatele Midon. Vezi bine, Jean, că ai înnebunit.
Jean făcu un gest ameninţător :
— Într-adevăr! zise el. Trebuie să consider o onoare această ultimă
jignire, adusă, surorii mele moarte, nu-i-aşa?
— Mizerabilul mă leagă de mâini şi de picioare, salvându-mi tatăl, strigă Maurice.
De la fereastră, abatele îl putu vedea pe Martial încălecând.
Marchizul de Sairmeuse nu se îndreptă însă spre Montaignac ci spre castelul Courtomieu.
412
CAPITOLUL 48.
Mintea doamnei Blanche era îngrozitor de tulburată când Chupin o scosese din camera lui Marie-Anne, aşa că atunci când îl văzu pe bătrânul pungaş prăbuşindu-se, leşină de-a binelea.
Dar în noaptea aceea mătuşii Medie îi fu dat să-şi ia revanşa pentru toate slăbiciunile trecute. Spaima ajunsă la paroxism îi dădu curajul disperat care îi însufleţeşte pe cei fricoşi atunci cînd se află în situaţii deosebit de grele. O luă de braţ pe nepoată-sa, care se pierduse cu totul, şi, mai de bună voie, mai cu de-a sila, trăgând-o, împingând-o, purtând-o uneori, o duse la castel în mai puţin timp decât le trebuise să ajungă la Borderie. Bătuse ora unu şi jumătate când ajunseră la portiţa grădinii pe unde ieşiseră.
Nimeni la castel nu observase îndelungata lor absenţă. Şi asta din mai multe motive. Întâi, datorită precauţiilor pe care le luase doamna Blanche, care, înainte de a pleca, interzisese să fie deranjată oricare ar fi fost motivul, până când nu va suna. Pe de altă parte, era ziua valetului marchizului de Courtomieu. Servitorii mai dansau încă la acea oră, şi toate uşile erau deschise, aşa încât cele două femei putură să se strecoare fără să
fie văzute până în camera doamnei Blanche.
Când uşile apartamentului fură bine închise, când nu mai aveau să
se teamă de nici o indiscreţie, mătuşa Medie se îndreptă spre nepoata sa.
— Poţi să-mi explici, o întrebă ea, ce s-a întîmplat la Borderie, ce-ai făcut? Am suferit cumplit în cele trei ore cât te-am aşteptat. Ce erau ţipetele acelea sfâşietoare pe care le-am auzit? De ce strigai după ajutor?
Am desluşit un fel de horcăit care făcea să mi se ridice părul în cap. De ce Chupin te-a purtat în braţe?
În clipa aceea doamna Blanche şi-ar fi dorit să aibă puterea supranaturală s-o trăsnească, s-o facă să dispară pe acea rudă săracă, martor irecuzabil, care putea s-o piardă cu un cuvânt şi pe care o va avea mereu lângă ea; ca o mustrare vie a crimei pe care o înfăptuise.
