— Ai suferit deci mult, Blanche, şopti el fără să-şi dea prea mult seama de ceea ce spune.
Aceasta trebui să facă un efort ca să-şi ascundă bucuria ce o cuprinse. Înţelese că Marţial nu ştia nimic. Vedea cât este de emoţionat şi întrezări întregul profit pe care putea să-1 tragă de pe urma acestui lucru.
— N-am putut să mă consolez că nu v-am plăcut, răspunse ea cu tristeţe resemnată, şi nu mă voi consola niciodată.
De la primul cuvânt, atinsese coarda sensibilă a oricărui bărbat. Căci nu există nici un bărbat, oricît de neâncrezător, de puternic, de rece, de indiferent ar fi, a cărui vanitate să nu fie măgulită la ideea că o femeie e gata să moară pentru că el a părăsit-o.
— Mă vei ierta oare? bolborosi Marţial mişcat.
Admirabila actriţă îşi întoarse capul ca pentru a împiedica să i se citească în priviri mărturisirea unei slăbiciuni de care îi era ruşine. Era cel mai grăitor răspuns.
Marţial nu mai insistă. Îşi prezentă cererea, care îi fu acceptată şi, temându-se probabil să nu se angajeze prea mult, spuse:
— De vreme ce-mi permiţi, Blanche, voi reveni. . mâine. Într-o altă
zi.
Galopând spre Montaignac, se gândea :
— Mă iubeşte cu adevărat, nu poate să simuleze nici paloarea, nici 416
slăbiciunea. Biata fată! La urma urmei, e soţia mea. Motivul care a determinat ruptura dintre noi nu mai există. Marchizul de Courtomieu poate fi considerat mort.
Când Martial trecu prin Sairmeuse, tot satul era adunat în piaţă.
Tocmai se aflase despre crima de la Borderie şi abatele Midon se afla la judecătorul de pace ca să-1 informeze asupra împrejurărilor în care avusese loc otrăvirea. O anchetă fu deschisă, dar moartea bătrânului pungaş orienta justiţia pe o pistă falsă.
După o lună de cercetări, ancheta ajunse la concluzia că „numitul Chupin, individ dubios, intrase la Marie-Anne şi profitase de scurta absenţă a acesteia ca să-i pună în mâncare otrava pe care o găsise la îndemână” .
Raportul adăuga că: „Chupin fusese el însuşi asasinat puţin după
ce comisese crima, de un oarecare Balstain, care n-a putut fi găsit.”
Dar în ţinut lumea se ocupa mult mai puţin de această întâmplare decât de vizitele lui Martial la doamna Blanche. În curând se adeveri că
marchizul şi marchiza de Sairmeuse se împăcaseră şi puţin după aceea se află că au plecat la Paris.
Chiar a doua zi după plecarea lor, fiul cel mare al bătrânului Chupin declară el că vrea să locuiască în marele oraş. Şi cum i se spunea că acolo va crăpa probabil de foame el răspundea cu o ciudată siguranţă :
— Cine ştie? Cred, dimpotrivă, că acolo voi avea bani!
CAPITOLUL 49.
Aşadar, la mai puţin de un an după acest înspăimântător uragan de pasiuni care tulburase liniştita vale a râului Oiselle, abia dacă mai găseai vreo urmă, care se ştergea şi ea cu fiecare zi ce trecea, o dată cu scurgerea timpului. Ce mai rămăsese drept mărturie a acestor evenimente petrecute atât de recent şi care totuşi intraseră aproape în domeniul legendei?
Ruine înnegrite de incendiu în landa Reche. Un mormânt, în cimitir, pe care se putea citi :
„Marie-Anne LACHENEUR, moartă la douăzeci de ani. Rugaţi-vă
pentru ea!”
Numai câţiva bătrâni din Sairmeuse îşi mai aminteau şi, în serile de 417
iarnă, când se întâlneau la Boul încoronat ca să joace o partidă, discutau pe un ton grav despre întâmplările petrecute cu un an în urmă, în timp ce-şi împărţeau cărţile soioase.
Era imposibil să nu se observe faptul că aproape toţi actorii dramei sângeroase de la Montaignac avuseseră un sfârşit tragic. Învingători şi învinşi, păreau să fie urmăriţi de aceeaşi fatalitate neândurătoare.
Lacheneur murise pe eşafod. Chanlouineau fusese împuşcat. Marie-Anne, otrăvită. Chupin, trădătorul, fusese asasinat. Marchizul de Courtomieu mai trăia încă, supravieţuia mai curând, dar, în comparaţie cu această stare de abrutizare totală, moartea ar fi însemnat pentru el o binefacere.
Un moment lumea crezu că familia Sairmeuse va scăpa de soarta care îi lovise pe ceilalţi; se înşela însă.
Într-o frumoasă dimineaţă de decembrie, ducele de Sairmeuse plecase călare să vâneze un lup semnalat în împrejurimi. La căderea nopţii calul se întorsese singur, fără călăreţ, sforăind, abia respirând, speriat de moarte, şiroind de sudoare.
Ce se întîmplase cu stăpînul? Începură imediat să-1 caute şi toată
noaptea zeci de servitori, înarmaţi cu torţe, bătură pădurile strigându-1 cât puteau de tare. Abia peste cinei zile, un ciobănaş veni să anunţe la castel că descoperise în fundul unei prăpăstii cadavrul zdrobit şi însângerat al ducelui de Sairmeuse.
În săptămîna ce urmă acestui accident, Jean Lacheneur părăsi definitiv ţinutul. Purtarea acestui băiat ciudat dăduse naştere unor numeroase presupuneri. După moartea lui Marie-Anne refuzase la început moştenirea. Apoi, peste cîteva zile, după o scurtă absenţă, fără vreun motiv aparent, îşi schimbă brusc hotărârea.
Nu numai că acceptă succesiunea, dar făcu totul ca să grăbească
formalităţile. S-ar fi zis că punea la cale cine ştie ce faptă mârşavă şi, cu cît se străduia să îndepărteze bănuielile, cu atât explicaţiile sale erau mai încâlcite. Spunea cui voia să-1 asculte că nu acţiona astfel în folosul său, că nu făcea decât să se conformeze dorinţei lui Marie-Anne înainte de moarte; şi într-adevăr oamenii, putură să observe cu uşurinţă că nu-şi păstră nici un ban pentru el. De îndată ce se află în posesia acestor bunuri, vîndu totul. Nu păstră decît mobilele care împodobiseră frumoasa cameră
de la Borderie şi le dădu foc.
418
— Sărmanul băiat a înnebunit, spuneau cu toţii.
