Să mărturisească tot! Nu putea să facă asta, însemna să renunţe la ea însăşi, să fie, trup şi suflet, la cheremul acestei mătuşi. Pe de altă parte, dacă ar minţi, nu s-ar expune oare să fie trădată de vreo exclamaţie involuntară a mătuşii Medie, când aceasta va afla despre crima de la 413
Borderie? Cel mai înţelept era să fie sinceră şi s-o înveţe bine lecţia; străduindu-se să-i insufle câte ceva din propria-i voinţă.
— Da, răspunse ea, eram geloasă pe Marie-Anne, credeam că e amanta lui Martial, am fost nebună, am omorât-o!
Şi pe dată, începu să povestească toate amănuntele înspăimântătoarei drame. Se opri însă brusc cînd ajunse la dovezile pe care Marie-Anne i le dăduse ca să-şi dovedească nevinovăţia. Ce făcuse cu certificatul de căsătorie, semnat de parohul din Vigano? Îşi aducea bine aminte că îl ţinuse în mână.
Se ridică brusc, scotoci în buzunar şi scoase un strigăt de bucurie.
Avea certificatul. Îl aruncă într-un sertar pe care apoi îl încuie cu cheia. Şi sperând să înăbuşe vocea care se ridica din adâncul fiinţei ei, înspăimântînd-o, începu sa vorbească fără întrerupere, repetând într-una că
e gata de orice ca să se răscumpere, şi că va încerca imposibilul pentru a găsi copilul lui Marie-Anne. Desigur, sarcina era grea şi periculoasă. Va fi obligată să acţioneze în secret, cu multă prudenţă şi să ia cele mai minuţioase precauţii.
Şi, amintindu-şi de jurământul pe care îl făcuse şi de blestemele lui Marie-Anne, când aceasta era pe moarte, adăugă cu o voce înăbuşită:
— Trebuie să reuşesc, acesta e preţul iertării, am jurat!
Şi continuă să vorbească, când încet, când cu o voce stridentă, strigând, întrebând, obligând-o pe mătuşa Medie să-i răspundă, încercând să se mintă, să scape într-un fel de ea însăşi.
Se făcuse de mult ziuă şi castelul se umpluse de mişcare, dar tânăra femeie, fără să ia seama la ce se petrecea afară, continua să explice cât de sigură este că va reuşi, chiar în mai puţin de un an, să-i readucă lui Maurice d'Escorval copilul lui Marie-Anne.
Brusc, se opri în mijlocul unei fraze. Instinctul o avertizase asupra pericolului la care se expunea dacă nu se comporta ca de obicei. O expedie deci pe mătuşa Medie, recomandându-i să-şi desfacă patul şi sună, la fel ca în fiecare zi.
Era aproape unsprezece şi tocmai se îmbrăcase: când clopotul sună, anunţând o vizită. Aproape imediat apăru o cameristă înspăimîntată.
— Ce s-a întâmplat? întrebă doamna Blanche. Cine a venit?
— Vai, doamnă! Adică domnişoară, dacă aţi şti. .
414
— Vorbeşte!
— Prea bine. Domnul marchiz de Sairmeuse este jos, în salonaşul albastru, şi o roagă pe domnişoara să-i acorde câteva minute.
Dacă trăsnetul i-ar fi căzut la picioare, ar fi emoţionat-o mai puţin pe ucigaşă decât acest nume care răsună pe neaşteptate. Se gândi mai întâi că totul fusese descoperit.. Doar asta putea să-1 aducă pe Martial.
Vru chiar să trimită vorbă că lipseşte, că e plecată pentru vreme îndelungată sau că e foarte bolnavă, dar o sclipire de luciditate îi arătă că
poate greşea alarmându-se, că soţul ei tot o va găsi şi că, de altfel, orice era preferabil sentimentului de nesiguranţă.
— Spune-i domnului marchiz că voi veni într-o clipă, răspunse ea.
Voia să rămână puţin singură, să-şi compună o anumită înfăţişare, să-şi revină, să se calmeze. Dar chiar în clipa în care era atît de neliniştită
din cauza stării în care se afla, o inspiraţie, pe care o consideră genială, o făcu să surâdă răutăcios.
„Dar cum? gîndi ea. Tulburarea mea nu se explică oare în modul cel mai firesc cu putinţă? Ar putea chiar să-mi servească.”
Şi coborând scara îşi spunea :
„Oricum, prezenţa lui Martial aici e de neânţeles."
Ce-i drept era într-adevăr extraordinară! De altfel numai după
îndelungi ezitări Martial se resemnase să facă acest demers penibil. Era însă unicul mijloc de a-şi procura mai multe dovezi importante, absolut necesare pentru revizuirea procesului domnului d'Escorval. După
condamnarea baronului, aceste dovezi rămăseseră la marchizul de Courtomieu. Şi acum, când acesta îşi pierduse minţile, nu mai putea să i le ceară înapoi. Era obligat să se adreseze fiicei pentru a obţine permisiunea să caute printre hârtiile tatălui ei.
Acesta era motivul pentru care, în dimineaţa aceea, Martial îşi spusese : „Pe legea mea, fie ce-o fi, am să-i duc lui Marie-Anne permisul de liberă trecere pentru baron şi apoi mă voi duce până la Courtomieu.”
Sosise la Borderie, fericit, cu inima plină de speranţe. Dar vai!
Marie-Anne murise. Nimeni nu bănui îngozitoarea lovitură pe care o primise Martial. Durerea lui era cu atât mai sfâşietoare cu cât în ajun, la răscrucea de la Craiox d'Arcy, citise în sufletul bietei fete..
Aşadar inima lui era aceea care, fremătând de mânie, îi dictă
415
jurământul de răzbunare. Conştiinţa nu-i reproşa oare că era şi el amestecat în această crimă, că cel puţin înlesnise înfăptuirea ei? Deoarece el fusese într-adevăr acela care, uzând de relaţiile sus-puse ale familiei sale, obţinuse ca Maurice să fie arestat la Torino.
Plecând de la Borderie mai palid decît un spectru, cu buzele îngheţate încă de sărutarea pe care i-o dăduse moartei, îşi spunea:
„Pentru ea mă voi duce la Courtomieu. În memoria ei baronul trebuie salvat.”
Tresări totuşi, emoţionat, atunci când fu introdus într-un salonaş de la parter, tapetat cu mătase albastră, pe care îl recunoscu. Aici îl aştepta odinoară, când abia se cunoscuseră, doamna Blanche, pe vremea când inima sa mai ezita încă între Marie-Anne şi ea.
Doamna Blanche apăru. Atât de răvăşită şi de schimbată, încât era de nerecunoscut. Martial se înspăimântă.
