— Cineva a fost asasinat aici, în noaptea asta, spuse Jean. Căci sângele n-a avut încă timp să se usuce.
— Victima a pierdut mult sânge, zise abatele. Vom afla cine este dacă ne vom lua după urme.
— Am să încerc, răspunse Jean. Urcaţi, domnule abate, mă întorc repede.
Şi un copil ar fi recunoscut drumul urmat de rănit, atât de clare şi distincte erau urmele trecerii sale. Această pistă, atât de vizibilă, se oprea la casa lui Chupin. Uşa era închisă. Jean bătu fără nici o ezitare.
Fiul cel mai mare al bătrânului veni să-i deschidă şi Jean văzu un spectacol ciudat. Cadavrul trădătorului fusese aruncat pe jos, într-un colţ, patul era în neorânduială, aşternuturile sfâşiate, paiele saltelei împrăştiate şi fiii şi nevasta răposatului, înarmaţi cu sape şi târnăcoape, răscoleau cu înverşunare pământul bătătorit din colibă. Căutau comoara.
— Ce vrei? îl întrebă cu asprime văduva.
— Să vorbesc cu moş Chupin.
— Vezi bine că a fost ucis, răspunse unul dintre fii. Şi asasinul poate eşti chiar tu, scârnăvie, rosti el. Dar asta e treaba justiţiei. Aşa că şterge-o, altminteri..
Jean se îndepărtă fără să spună nimic şi se întoarse repede la Borderie. Faptul că Chupin fusese asasinat îi răsturnă toate planurile.
„Am jurat, şoptea el, că trădătorul care 1-a vândut pe tatăl meu va muri de mâna mea, şi iată că n-am putut să mă răzbun, mi l-au furat.”
Apoi începu să se întrebe cine ar fi putut să fie ucigaşul bătrânului pungaş.
„Să fie Martial, se gândea el, care 1-a omorât după ce acesta a otrăvit-o pe Marie-Anne? Să-ţi ucizi complicele e un mijloc sigur ca să te asiguri de tăcerea lui.”
Sosi la Borderie şi pusese deja mâna pe rampa scării ca să urce la primul etaj, când crezu că aude un murmur de voci în camera din spate.
Împins de curiozitate, se duse să bată la uşa acestei încăperi.
Chiar în clipa acea, abatele Midon îşi făcu apariţia, trăgând brusc uşa după el. Era mai palid ca de obicei şi se vedea că-i foarte tulburat.
407
— Ce s-a întâmplat, părinte? întrebă Jean.
— S-a întâmplat, s-a întîmplat... că dincolo se află Maurice d'Escorval şi caporalul Bavois.
— Dumnezeule, bolborosi Jean.
— E o minune că n-au urcat.
— Dar de unde vin? Cum de n-am avut nici o veste de la el?
— Nu ştiu, nu sunt nici cinci minute de când a sosit. Bietul băiat!
După ce i-am spus că tatăl său este salvat primele cuvinte au fost: „Şi Marie-Anne?" O iubeşte mai mult ca oricând. Vine purtând-o în suflet, încrezător, fericit, plin de speranţă, iar eu tremur, mi-e frică să-i spun adevărul.
— Vai! Nefericitul! Nefericitul!
— Te-am prevenit aşadar, fii prudent, şi acum vino.
Intrară împreună; Maurice şi caporalul Bavois îi strânseră mâna lui Jean Lacheneur cu cea mai vie prietenie.
— Iată-ne împreună, repeta Maurice. Şi nu mai trebuie să ne temem de nimic.
Niciodată nefericitul nu fusese atât de vesel şi, surâzător, începu să
explice cauza îndelungatei lor tăceri.
— La trei zile după ce-am trecut frontiera, caporalul Bavois şi cu mine am ajuns la Torino, începu el să povestească. Eram frânţi de oboseală. Am intrat într-un han destul de sărăcăcios şi ni s-a dat o cameră
cu două paturi. Abia se făcuse ziuă când am fost treziţi de o zarvă mare.
Vreo doisprezece domni încruntaţi au năvălit în cameră şi ne-au poruncit, cu brutalitate, în italiană, să ne îmbrăcăm. I-am ascultat. O oră mai tîrziu eram închişi în aceeaşi celulă. Cinci luni de zile, continuă Maurice, ne-am spus în loc de bună seara, „mâine vor veni să ne scoată" . Şi n-au venit.
Eram, de altfel, trataţi destul de bine ; ni se lăsaseră banii şi ni se vindeau mici fleacuri. În fiecare zi ni se acordau câte două ore de plimbare într-o curte largă cât o fântână şi ni se împrumutau chiar unele cărţi. În cele din urmă, îndelungata noastră detenţie ni se păru atât de ciudată şi deveni atât de insuportabilă, încât am hotărât, să obţinem, cu orice preţ, lămuriri. Am schimbat tactica. Dacă până atunci am fost resemnaţi, supuşi, am devenit dintr-o dată indisciplinaţi şi furioşi. Am umplut închisoarea de protestele şi strigătele noastre, am cerut neâncetat să vină directorul; am reclamat 408
intervenţia ambasadorului francez. Rezultatul nu se lăsă aşteptat. Într-o frumoasă după-amiază, directorul ne dădu politicos afară, nu fără a-şi exprima regretul că se desparte de nişte prizonieri atât de importanţi ca noi, atât de amabili şi de fermecători. Prima noastră grijă a fost să alergăm la ambasadă. Am fost primiţi de primul secretar. Încruntîndu-şi sprâncenele de îndată ce i-am expus toată tărăşenia, îşi luă un aer deosebit de grav. Îmi amintesc cuvânt cu cuvânt răspunsul lui: „— Domnule, mi se adresă el, pot să afirm că urmărirea al cărui obiect aţi fost în Franţa nu are nici o legătură cu detenţia dumneavoastră de aici. Am să vă spun deschis părerea mea. Unul dintre duşmanii dumneavoastră, căutaţi care, are pare-se la Torino relaţii foarte influente. Deoarece l-aţi încurcat probabil, a obţinut să fiţi închişi pe cale administrativă de poliţia piemonteză.”
Cu o formidabilă lovitură de pumn, Jean Lacheneur zgudui masa de lângă el.
— Ah! Maurice, secretarul ambasadei avea dreptate. Martial de Sairmeuse este acela care a pus la cale arestarea ta acolo.
— Sau marchizul de Courtomieu, îl întrerupse abatele Midon, aruncându-i o privire lui Jean care îi opri acestuia vorbele pe buze.
Flacăra mâniei străluci o clipă în ochii lui Maurice, dar aproape imediat ridică dn umeri.
— Ajunge! rosti, nu vreau sa-mi amintesc de trecut. Important e că
tatăl meu s-a restabilit. Vom găsi un mijloc cu ajutorul căruia să treacă
