Am să vă conduc.
Şi luând braţul doamnei Blanche, se îndreptă spre marginea crângului. Un rîs strident care răsună din întuneric îl întrerupse.
Chupin lăsă braţul doamnei Blanche şi încercă să se apere. Precauţie zadarnică. Un om ascuns după trunchiul unui copac sări asupra lui şi împlântă în el cuţitul de patru ori, strigînd:
— Sfântă Fecioară, mi-am îndeplinit jurământul! Nu voi mai mânca cu degetele.
— Hangiul! şopti trădătorul, prăbuşindu-se.
O singură dată mătuşa Medie dădu şi ea dovadă de energie.
— Vino, zise ea înnebunită de spaimă, trăgându-şi nepoata. Vino, e mort!
Nu era tocmai aşa, căci trădătorul avu puterea să se târască până
acasă şi să bată la uşă. Nevastă-sa şi fiul mai mic dormeau. Fiul mai mare, care se întorsese de la cârciumă, îi deschise.
Văzîndu-1 pe taică-său zăcând pe jos crezu că-i beat şi vru să-1
ridice, dar bătrânul îl împinse cât colo.
— Lasă-mă, îi spuse el. Eu mi-am încheiat socotelile; mai bine ascultă. Fiica lui Lacheneur tocmai a fost otrăvită de doamna Blanche. Ca să-ţi spun asta am venit să crap aici. Băiete, dacă nu eşti un prost, asta valorează o avere. .
Şi Chupin îşi dădu ultima suflare, fără să le mai poată spune alor săi unde îngropase preţul sângelui lui Lacheneur.
402
CAPITOLUL 47.
Dintre toţi cei care fuseseră martorii înspăimântătoarei prăbuşiri a baronului d'Escorval, abatele Midon era singurul care nu disperase. Ceea ce nici cel mai savant doctor n-ar fi îndrăznit să facă, îndrăznise el. Baronul trebuia salvat.
După şase luni petrecute la ferma lui Poignot, domnul d'Escorval se ridicase şi încerca să meargă ajutându-se de cârje. În podul în care prudenţa îl izolase, începu să sufere mai ales pentru că era strâmt şi, cu o veritabilă explozie de bucurie, primi propunerea de a se refugia la Borderie, lângă Marie-Anne. Ziua plecării fiind fixată, începu să numere minutele cu o nerăbdare de şcolar ce aşteaptă vacanţa. Şi ziua sosi.
De dimineaţă, toate obiectele pe care proscrişii reuşiseră să şi le procure în timpul şederii lor la fermă fuseseră adunate şi împachetate. În sfîrşit, o dată cu sosirea nopţii, fiul lui Poignot începu mutarea.
În curtea fermei, taica Poignot înhămase chiar el cel mai bun cal la şareta care trebuia să-1 transporte pe domnul d'Escorval. Vrednicul om era trist din cauza plecării oaspeţilor săi, pentru care se expusese la pericole atât de mari. Simţea că îi vor lipsi, că i se va părea casa goală.
Văzându-1 pe cinstitul fermier care înainta spre el, roşu de emoţie, ca să-şi ia rămas bun, domnul d'Escorval uită de tot confortul care i se promisese la Borderie pentru a nu-şi aminti decât de loiala şi curajoasa ospitalitate a acestei case pe care o părăsea. Inima i se strînse şi din ochi i se prelinse o lacrimă.
— Mi-ai făcut un serviciu de nepreţuit, taică Poignot, i se adresă el, deosebit de grav. Mi-ai salvat viaţa. Sper să trăiesc îndeajuns ca să-ţi dovedesc că nu sunt un nerecunoscător.
Şareta se puse în mişcare, condusă cu cea mai mare grijă de tânărul ţăran, căruia taică-său îi recomandase să ocolească gropile.
La douăzeci de paşi în urmă mergea doamna d'Escorval la braţul abatelui Midon. Acesta şi-1 imagina pe baron restabilit într-un viitor apropiat, declarat nevinovat de judecători imparţiali, reluându-şi vechea existenţă la Escorval. Se vedea pe el însuşi, ca altădată, în presbiteriul din Sairmeuse. Numai gândul la Maurice tulbura această încredere. De ce nu dădea nici un semn de viaţă?
403
„Dacă i s-a întâmplat o nenorocire vom afla, se gândea preotul. Are cu el un om de nădejde, pe bătrânul soldat, care va încerca totul ca să ne anunţe."
Curând, fiul lui Poignot opri şareta în faţa îngustei cărări ce ducea spre casa de la Borderie.
— Călătoria s-a terminat, i se adresă el baronului.
Şi deândată scoase un şuierat. Nimeni nu apăru. Şuieră din nou mai tare, apoi din toate puterile. Din nou nimic.
Doamna d'Escorval şi abatele Midon ajunseră şi ei în acest moment.
— E ciudat că Marie-Anne nu mă aude. Nu putem să-1 coborâm pe domnul baron dacă n-o vedem, şi ea ştie bine acest lucru.
— A adormit probabil, spuse abatele. Ai grijă de cal, mă duc s-o trezesc.
Desigur, nu exista nici o umbră de îngrijorare. În jurul casei totul era calm şi liniştit; o lumină ardea la ferestrele de la primul etaj. Totuşi, când văzu uşa deschisă, avu o vagă presimţire.
„Ce înseamnă asta?" se gîndi el.
La parter era întuneric, şi abatele, care nu cunoştea aranjamentul casei. Fu obligat să găsească scara bîjbîind.
În sfîrşit, urcă. .
În prag se opri însă împietrit de oroarea spectacolului care i se oferea. Biata Marie-Anne zăcea la pământ, întinsă pe spate. Ochii, larg deschişi, erau ca şi înecaţi într-un lichid albicios; limba neagră şi tumefiată
îi ieşea pe jumătate din gură.
— E moartă! bolborosi preotul. Moartă!
Învingându-şi slăbiciunea, se aplecă spre nefericită şi îi luă mâna.
Era îngheţată şi ţeapănă ca o bară de fier.
