mor în pace. Nu va dura mult.
— Taci, nu vorbi aşa! Nu trebuie, nu vreau să te las să mori! Ce se va întîmpla cu viaţa mea după aceea?
Marie-Anne nu răspunse. Otrava îşi continua opera de distrugere.
Buzele i se tumefiaseră şi mâinile, paralizate, nemişcate, nu mai răspundeau voinţei ei.
— Nimic nu mă mai poate salva, şopti ea cu o voce abia desluşită şi întreruptă de sughiţuri sinistre. Dar nu mă plâng. Nu regret că nu voi mai trăi. Am suferit atâta de un an încoace, am îndurat atâtea umilinţe, am plâns atâta..
Cuvintele se stinseră de parcă ar fi aţipit, durerile atroce se potoliră, se lăsa cuprinsă de braţele morţii.
Deodată un gând ţâşni din întuneric, un gând atît de înspăimântător, încât îi smulse un strigăt :
— Copilul meu!
Adunându-şi printr-un efort supraomenesc tot ceea ce otrava îi lăsase din voinţă, energie şi putere, se ridică în fotoliu cu faţa contractată
de o groază de nespus.
— Blanche! rosti ea cu o tărie de care n-ai fi crezut-o în stare.
Ascultă-mă; am să-ţi spun secretul vieţii mele.. nimeni nu-1 bănuieşte..
Am un fiu de la Maurice. Dar, vai! Maurice a dispărut de luni de zile.
Dacă a murit, ce se va întîmpla cu fiul nostru? Blanche, jură-mi, tu care mă ucizi, că mă vei înlocui pe lângă copilul meu.
Blanche fu cuprinsă de ameţeală.
— Jur! zise ea, jur!
— Bine! Cu acest preţ, numai cu acest preţ te iert! Dar ia aminte!
Nu uita că ai jurat! Blanche! Dumnezeu îngăduie uneori morţilor să se răzbune! Ai jurat, să nu uiţi! Mi-a fost frică. M-am despărţit de copilul meu. Gelozia ta şi moartea sunt pedeapsa. Biata fiinţă, am încredinţat-o 400
unor străini... Cât sunt de nenorocită. . nenorocită. .
Mai bolborosi apoi cîteva cuvinte nedesluşite. Doamna Blanche, scoasă din minţi, avu puterea să-i ia braţul şi s-o zgâlţâie.
— Cui i-ai încredinţat copilul? Întrebă. Cui? Unde? Marie-Anne, încă un cuvânt, unul singur, un nume! Marie-Anne!
Buzele nefericitei se mişcară, dar din gâtlej nu-i ieşi decît un horcăit surd. O convulsie supremă o răsuci ca pe o legătură de vreascuri, alunecă
pe covor şi căzu pe spate.. Murise, murise fără să fi putut rosti numele bătrânului doctor din Vigano.
Înspăimîntată, ucigaşa rămase în mijlocul camerei, lividă şi mai nemişcată decât o statuie, cu fruntea scăldată într-o sudoare îngheţată. Nu-şi mai dădea seama de nimic. Uitase de toate, chiar de sine însăşi, şi nu-şi mai amintea că un oaspete trebuia să sosească, iar ea va fi surprinsă dacă
nu va fugi.
Dar omul care venise atunci cînd ea strigase după ajutor veghea asupra ei. Văzînd că Marie-Anne îşi dăduse ultima suflare, făcu un pic de zgomot şi îşi arătă, de după uşă, chipul scofâlcit.
— Chupin! bolborosi doamna Blanche, adusă la realitate.
— În persoană, răspunse bătrânul pungaş. Aveţi un noroc nemaipomenit. Nu trebuie să mai întârziem însă pe-aici, poate să apară
cineva.
Doamna Blanche porni maşinal, dar cadavrul lui Marie-Anne, întins de-a cuririezişul uşii, îi bara trecerea. Trebuia să păşească peste el ; nu avu însă acest curaj şi se dădu înapoi clătinându-se.
Dar Chupin nu avea scrupule, aşa că păşi peste trupul tinerei femei, o ridică pe doamna Blanche ca pe un copil şi o scoase afară. Bătrânul pungaş nu mai putea de bucurie. Viitorul nu-1 mai neliniştea acum, când doamna Blanche era legată de el prin acest lanţ mai puternic decât al ocnaşilor: complicitatea la crimă.
Remuşcările trădării sale, atât de înfricoşătoare la început, nu-1 mai tulburau. Se vedea hrănit, găzduit, îmbrăcat şi mai ales bine păzit de o armată de servitori.
Doamna Blanche, care se simţise rău, îşi reveni la aer.
— Vreau să umblu, zise ea.
Chupin o puse jos, la vreo douăzeci de paşi de casă.
401
— Şi mătuşa Medie? strigă doamna Blanche.
Ruda săracă era acolo, asemenea câinilor pe care stăpânii lor îi lasă
la uşă când intră în casă.
— N-avem acum timp de vorbă, le zise Chupin, celor două femei.
