„Am ghicit, îşi spuse furioasă, mizerabilul mă trage pe sfoară.”
Se reântoarse la mătuşa Medie, pe jumătate moartă de spaimă, şi amândouă înaintară până la marginea crângului, într-un loc de unde se vedea faţada casei. Două ferestre de la primul etaj erau luminate de o lumină roşietică, ce pâlpâia. Era evident că în încăpere ardea focul.
Doamna Blanche, tocmai se gândea să mai înainteze când un şuierat o ţintui locului. Privi într-acolo şi, cu tot întunericul, observă în mijlocul cărării ce ducea de la casă la drumul mare un om încărcat cu nişte obiecte, pe care nu le putu distinge.
Aproape imediat, o femeie, Marie-Anne desigur, ieşi în întâmpinarea lui. Nu schimbară decît două-trei cuvinte şi intrară în casă.
Apoi omul apăru din nou fără încărcătura lui şi se îndepărtă.
— Ce poate să însemne asta? şopti doamna Blanche.
Aşteptă răbdătoare mai mult de o jumătate de oră şi, cum nimic nu se mişca, i se adresă mătuşii Medie:
— Să ne apropiem, vreau să mă uit pe geam.
Se apropiară, dar în momentul în care ajunseră în mica grădină, uşa casei de deschise atât de brusc încât nu avură decât timpul să se ascundă
393
după o tufă de liliac.
Marie-Anne ieşi fără să încuie uşa cu cheia, imprudenta! Coborî pe cărarea îngustă, ajunse la şosea şi dispăru.
Atunci doamna Blanche ; strîngând-o de braţ pe mătuşa Medie atât de tare încât o făcu aproape să strige, i se adresă cu voce înăbuşită:
— Aşteaptă-mă aici, şi, orice s-ar întîmpla, orice ai auzi, dacă vrei să-ţi sfârşeşti zilele la Courtomieu, să nu scoţi un cuvînt şi să nu te mişti de aici până nu mă întorc.
Şi intră în casă. .
Ieşind, Marie-Anne lăsase o lumânare pe masa din prima încăpere.
Doamna Blanche o luă şi vizită, plină de îndrăzneală, tot parterul. În ciuda descrierilor lui Chupin, sărăcia acestei locuinţe ţărăneşti o emoţiona. Nu exista altă podea decât pământul gloduros, pereţii de-abia erau văruiţi ; mese grele, abia cioplite, câteva scaune grosolane, taburete şi bănci de lemn constituiau tot mobilierul.
Evident Marie-Anne locuia în ultima cameră. Era singura în care se afla un pat, unul din acele imense paturi cum se găsesc la ţară, largi şi înalte, cu baldachin susţinut de coloane răsucite, drapat cu perdele verzi care alunecau pe şine de fier. La capătul patului, agăţat de perete, atârna un agheasmatar. În faţa ferestrei, pe o măsuţă de lemn, se afla o ulcică de apă şi un lighean obişnuit de faianţă.
Doamna Blanche era gata să se întrebe dacă gelozia n-o făcuse să-şi piardă minţile. Îndoielile îi reveniră în bucătărie. Pe cuptor se afla o oală
care mirosea plăcut şi pe cenuşa fierbinte din vatră mai multe crătiţi.
— Toate astea nu pot fi pentru ea, şopti doamna Blanche.
Şi îşi aduse aminte de cele două ferestre de la etajul întâi pe care le văzuse luminate de flacăra tremurătoare a focului.
„Trebuie să văd ce e acolo, sus” gândi ea.
Scara se afla în camera din mijloc. Urcă repede, împinse uşa şi nu-şi putu reţine un strigăt de supriză şi de mânie. Se afla în camera din care Chanlouineau făcuse sanctuarul marii sale iubiri.
„Iată deci adevărul! îşi spuse doamna Blanche, înmărmurită de uimire. Şi eu care, adineaori, jos, mă mai îndoiam încă.”
Totul de altfel dovedea că Marie-Anne aştepta pe cineva: focul aprins, un fotoliu mare, împins lângă cămin, papucii brodaţi aşezaţi în faţa 394
fotoliului. Pe cine putea să aştepte, dacă nu pe Martial? Fără îndoială
individul care fluierase îi anunţa sosirea amantului, şi ea ieşise ca să alerge în întâmpinarea lui.
Pe placa şemineului se afla o ceaşcă plină cu supă încă fumegândă.
Doamna Blanche se întreba cum ar putea să folosească această
descoperire pentru răzbunarea ei, când ochii i se opriră pe o cutie mare de stejar, care era deschisă pe masă, plină cu fiole şi borcănaşe. Se apropie maşinal şi descoperi printre flacoane două, din sticlă albă, pe care cuvântul „Otravă” era scris deasupra unor semne indescifrabile.
O diabolică inspiraţie asocie în mintea ei conţinutul acestor sticluţe cu ceaşca rămasă pe şemineu. Un gînd înspăimântător o reţinu.
Martial urma să vină cu Marie-Anne, cine ar fi putut să spună care dintre ei va bea din cană?
„Soarta va hotărî! şopti ea. E mai bine să-1 ştiu pe soţul meu mort decât aparţinând altei femei!”
Şi, cu o mână hotărîtă, luă la întâmplare unul din flacoane şi, fără să
şovăie, fără să pălească, fără mustrare de cuget îl goli în întregime în cană.
Apoi răsuflă uşurată. Acum să se pună la adăpost şi va fi răzbunată. Se îndrepta spre uşă când fu cuprinsă de panică auzind zgomotul unor paşi pe scară. Urcau două persoane. Unde să fugă, unde să se ascundă?
Îi rămînea o singură posibilitate: baia.
Marie-Anne intră urmată de un ţăran tânăr, care ducea un pachet mare. Acesta puse pachetul jos şi răsuflă zgomotos.
— Iată deci că am terminat şi cu mutarea. S-a făcut uşor şi sper că
