390
— Suntem prieteni, nu-i aşa?
Cu o voce sfîrşită, Marie-Anne răspunse :
— Da.
Asta fusese tot. El încalecă din nou şi se îndreptă spre Montaignac.
Pironită locului, răsuflînd din greu, cu obrajii în flăcări, profund tulburată. Marie-Anne îl urmări o clipă cu privirea şi, într-o străfulgerare, în sufletul ei se făcu lumină.
„Dumnezeule! strigă. Cât de mârşavă sunt! Oare nu-1 mai iubesc, nu l-am iubit niciodată pe Maurice, soţul meu, tatăl copilului meu?”
Vocea îi mai tremura încă din cauza îngrozitoarei emoţii când îi povesti abatelui Midon amănuntele întrevederii. Dar acesta nu observă
nimic. Nu se gândea decât la salvarea domnului d'Escorval.
— Baronul va aştepta, ascuns la dumneata, permisul de liberă
trecere al Maiestăţii Sale. Aşa că pregăteşte totul pentru mâine seară. La căderea nopţii, unul dintre băieţii lui Poignot va aduce în două rânduri tot ce avem la fermă. Pe la unsprezece, îl vom urca pe domnul d'Escorval într-o şaretă şi, pe onoarea mea, vom cina cu toţii la Borderie.
Îndreptîndu-se spre casă, Marie-Anne se gândea că nu va mai fi singură, că o va avea lângă ea pe doamna d'Escorval, care îi va vorbi despre Maurice, şi că toţi prietenii vor fi în jurul ei ajutând-o să nu se mai gândească la Martial, care ajunsese s-o obsedeze.
Aşa că, a doua zi, era veselă cum nu mai fusese de luni de zile.
Bătuse ora opt seara cînd auzi un fluierat. .
Era semnalul fiului lui Poignot, care aducea un fotoliu pentru bolnav, trusa şi cutia cu medicamente a abatelui, un sac de cărţi. Marie-Anne puse toate aceste obiecte în camera de la primul etaj, pe care Chanlouineau o dorise atât de minunată în cinstea ei şi pe care ea o destina baronului. În cele din urmă ieşi pentru a ieşi în întâmpinarea tânărului Poignot, care o anunţase că se întoarce.
Noaptea era întunecoasă, Marie-Anne se grăbea, aşa că nu observă
în mica sa grădină, lângă un tufiş de liliac, două umbre nemişcate.
391
CAPITOLUL 45.
Prins cu minciuna de doamna Blanche, Chupin rămase un minut fără grai. Vedea spulberându-se acea perspectivă atât de atrăgătoare a unui adăpost la Courtomieu. Cu toate astea, îşi regăsi siguranţa şi spuse pe un ton ce se voia sincer :
— S-ar putea să fiu doar un prost, dar n-aş înşela nici măcar un copil. Vi s-a dat o ştire falsă.
— Deţin informaţia de la două persoane care, cu siguranţă, nu ştiau cât e de importantă pentru mine şi între care, evident, nu exista nici o înţelegere.
Glasul tinerei femei trăda o asemenea certitudine încât Chupin încetă să mai nege şi îşi schimbă tactica. Prefăcându-se umil, mărturisi că, într-adevăr, în ajun slăbise supravegherea. Că avusese treburi: unul dintre băieţi, cel mai mic, îşi scrântise piciorul, apoi se întâlnise cu nişte prieteni care îl târâseră la cârciumă, îi făcuseră cinste şi băuse mai mult decât de obicei, astfel încât..
— Ce-a fost, a fost, taică Chupin, îl întrerupse tăios doamna Blanche. Dar ce vei face acum ca să-ţi repari greşeala?
— Voi dovedi că nimeni nu poate să-şi bată joc de mine fără să-mi iau revanşa. Întâi de toate, îl las în plata domnului pe marchizul de Sairmeuse ca să mă ocup numai de stricata aia de Marie-Anne. Foarte aproape de casa de la Borderie există un mic crâng; din seara asta mă
instalez acolo, şi să fiu al naibii dacă măcar o pisică va intra în casă fără ca eu s-o văd.
Doamna Blanche nu mai insistă, dar, scoţând din portofel trei ludovici, îi întinse lui Chupin, spunându-i :
— I-ai şi bagă de seamă, nu te îmbăta. Încă o greşeală ca asta şi mă
voi vedea obligată să mă adresez altuia.
Generozitatea doamnei Blanche nu era decât un şiretlic destinat să-i ascundă neâncrederea. De ce n-ar fi trădat-o şi pe ea acest mizerabil, a cărui meserie era să trădeze? Cine o asigura că nu era ea însuşi supravegheată? Cum să afle cât mai repede acest lucru? Nu vedea decît un mijloc, neplăcut fără îndoială, dar sigur: să-1 urmărească ea însăşi pe spionul ei. Această idee o obseda într-atât încît după cină, cum se făcuse 392
noapte, o chemă pe mătuşa Medie.
— Mătuşă, ia-ţi repede mantaua, îi porunci ea. Trebuie să fac un drum şi mă vei însoţi.
Cum servitorii tocmai cinau şi ei, doamna Blanche şi mătuşa Medie reuşiră să ajungă, fără să fie văzute, până la o portiţă a grădinii care dădea spre câmp. Doamna Blanche se îndreptă spre Borderie.
Noaptea era minunată, dar grozav de întunecoasă şi în fiecare clipă
cele două femei se opreau în faţa vreunui gard viu sau a unui şanţ. De două ori se rătăciră. În sfîrşit, după mai bine de o oră, doamna Blanche răsuflă uşurată. Recunoscuse casa lui Chanlouineau. Se opri în mica pădurice pe care Chupin o numise crâng.
— Am ajuns deci? întrebă mătuşa Medie.
— Da, dar taci. Rămâi aici, vreau să văd ceva.
— Cum, mă laşi singură? Blanche, te rog, ce vrei să faci?
Dumnezeule, mă înspăimânţi, mi-e frică!
Tânăra femeie se şi îndepărtase însă. Străbătu mica pădurice în toate direcţiile, căutându-1 pe Chupin, dar nu-1 găsi.
