nu ne-a văzut nimeni. Acum domnul poate să vină.
— La ce oră pleacă?
— O să înhame la ora unsprezece, aşa s-a hotărât. Va fi aici către miezul nopţii.
— Mai am deci încă trei ore înaintea mea, zise Marie-Anne. E mai mult decât îmi trebuie. Cina e gata, vreau să aşez masa acolo, în faţa focului.
— Eu trebuie să mă întorc acum. La revedere domnişoară
Lacheneur.
— La revedere Poignot.
Numele de Poignot nu-i spunea nimic doamnei Blanche. Ah, dacă ar 395
fi auzit pronunţându-se numele domnului d'Escorval, al baroanei sau al abatelui Midon, hotărârea ei s-ar fi clătinat şi, cine ştie cum ar fi decurs atunci lucrurile! Căci pentru doamna Blanche „domnul” era Martial.
Se vedea aşadar obligată să rămână două ore şi jumătate singură cu Marie-Anne. Avea deci mai mult timp decît îi trebuia ca să comită în siguranţă crima, răzbunarea, şi să se sustragă pedepsei. Când se va descoperi otrăvirea, ea va fi departe. Luase toate măsurile ca să nu se ştie că plecase de la Courtomieu, nimeni n-o văzuse, mătuşa Medie îşi va ţine gura. Şi apoi, cine va îndrăzni să se gîndească la ea, marchiză de Sairmeuse, născută Blanche de Courtomieu?
„Creatura asta însă nu bea?” gândi ea.
Marie-Anne uitase într-adevăr de supă. Desfăcuse pachetul şi, urcată
pe un scaun, aranja hainele într-un dulap mare. Lucrurile odată aranjate şi dulapul închis, începu să se ocupe de cină şi împinse o măsuţă în faţa şemineului. Atunci observă ceaşca. Şi luînd-o, o duse la gură. Nu bău decât o înghiţitură şi cu o greaţă evidentă o îndepărtă de buze.
O spaimă cumplită încleşta inima doamnei Blanche.
„Ticăloasa, se gîndea ea, i s-a părut oare că băutura are un miros deosebit?"
Câtuşi de puţin, dar supa se răcise şi o pojghiţă de grăsime se adunase pe deasupra, făcând-o pe Marie-Anne să se îngreţoşeze. Aşa că
luă o linguriţă, adună grăsimea şi mestecă îndelung în supă ca s-o amestece. Apoi bău şi, punând cana pe şemineu, îşi reluă munca.
Se sfârşise! Deznodământul nu mai depindea acum de voinţa doamnei Blanche.
Dacă îşi dădea foarte limpede seama că înfăptuise o crimă, ura prea mare o împiedica încă să înţeleagă cât de oribil şi laş era gestul ei. Îşi tot spunea chiar că ceea ce făcuse nu era decît un act de dreptate, că doar se apărase, că răzbunarea era mai prejos de jignirea suferită şi că nimic nu răscumpăra torturile pe care le îndurase.
Totuşi, după un moment, o teamă sumbră o cuprinse.
Nu prea ştia nimic în privinţa efectelor otrăvii. Îşi închipuise că
Marie-Anne se va prăbuşi fulgerată şi că ea va putea să fugă. Dar timpul trecea şi Marie-Anne continua să se ocupe de pregătirea cinei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Spaima îi spori şi mai mult când o văzu pe 396
Marie-Anne că ia lumânarea, se îndreaptă spre uşă şi coboară.
„Probabil, îşi spunea Blanche mânioasă la culme, eticheta a minţit!”
Vai, nu! Fu sigură de asta de îndată ce Marie-Anne se întoarse. În mai puţin de cinci minute, cât rămăsese la parter, se schimbase ca după o boală îndelungată. Faţa îi era îngrozitor de palidă şi acoperită cu pete vinete, ochii dilataţi străluceau ciudat, dinţii îi clănţăneau. Lăsă să-i cadă
mai curând decât aşeză pe masă farfuriile pe care le adusese. Apoi rămase în picioare în faţa căminului, plimbînd în jur o privire pierdută.
Îşi trecea mereu mâna peste fruntea care se acoperea de o sudoare rece; maxilarele i se strângeau în gol, respira gâfâit. Deodată, i se făcu greaţă, se clătină şi se prăbuşi într-un fotoliu, strigînd:
— Ah! Dumnezeule! Ce durere!
CAPITOLUL 46.
Îngenuncheată lângă uşa întredeschisă, tremurând de nelinişte, doamna Blanche urmărea efectele otrăvii pe care o vărsase.
După criza care o doborâse, Marie-Anne rămăsese într-o stare de prostaţie din care nu-şi mai revenea. Ai fi crezut că murise văzând-o cum zăcea în fotoliu, dacă n-ar fi fost mişcarea continuă a maxilarelor şi horcăitul adânc şi stins care îi sfâşia gâtlejul.
I se făcu din nou greaţă şi începu să vomite. La fiecare opintire tot corpul i se zgâlţâia, pieptul i se ridica gata să se spargă şi un tremur puternic îi scutura umerii. Încetul cu încetul faţa-i căpătă o culoare pământie, petele de pe obraz se accentuară, ochii i se injectară, iar sudoarea i se prelingea în broboane mari de pe frunte.
Durerile erau probabil insuportabile: gemete stinse alternau cu adevărate urlete. Îi chema în ajutor, cu o voce sfâşietoare, pe toţi cei pe care îi cunoscuse : doamna d'Escorval, abatele Midon, Maurice, fratele ei, Chanlouineau, Martial!
Martial! Doar acest nume rostit astfel şi fu de ajuns să stingă toată
mila din inima doamnei Blanche.
„Suferă! gândi ea, Tu, care i-ai inspirat lui Martial curajul să mă
părăsească pe mine, soţia lui, pe mine, marchiza de Sairmeuse, aşa cum 397
nici un lacheu beat nu îndrăzneşte s-o părăsească pe ultima dintre stricate. Mori, şi soţul meu se va căi şi se va întoarce la mine.”
În curând Marie-Anne nu avu nici măcar puterea să se mai vaiete.
Ochii i se stinseră, după un mare efort, care îi aduse pe buze o spumă
