sângerie, capul îi căzu pe spate şi nu se mai mişcă.
„S-a sfîrşit, oare?” se întrebă doamna Blanche.
Se ridică dar picioarele îi tremurau atât de tare încât abia o mai ţineau, şi fu silită sa şe rezeme de perete. Niciodată n-ar fi putut concepe un spectacol ca acela la care tocmai asistase. Ştia că otrava omoară, dar nu bănuia ce înseamnă agonia morţii prin otrăvire. Nu voia decât să fugă, să
se îndepărteze cât mai repede, să plece din casa aceea a cărei podea îi ardea tălpile.
Mai aşteptă câteva minute, şi în sfârşit, văzînd că Marie-Anne rămâne în continuare nemişcată, se încumetă să deschidă încet uşa băii şi să înainteze în cameră.
Nu făcuse nici trei paşi că, brusc, Marie-Anne, ca şi când ar fi fost străbătută de un curent electric, se ridică dintr-o dată, cu braţele în lături, ca să-i bareze trecerea.
Gestul a fost atât de înspăimântător, încât doamna Blanche se dădu înapoi până în dreptul uneia dintre ferestre.
— Marchiza de Sairmeuse! se bâlbâi Marie-Anne. Blanche aici!
Şi explicându-şi suferinţele prin prezenţa acestei tinerei femei care-i fusese prietenă, strigă:
— M-ai otrăvit!
Pentru nimic în lume, de vreme ce fusese descoperită, doamna Blanche n-ar fi consimţit să nege. Înainta hotărâtă şi spuse răspicat:
— Ei bine, da, mi-am luat revanşa. Crezi că n-am suferit în seara când ţi-ai trimis fratele să-1 smulgă de lângă mine pe soţul meu, pe care de-atunci nu l-am mai văzut?
— Eu, pe soţul dumitale? Nu înţeleg.
— Îndrăzneşti să susţii că nu eşti amanta lui Martial?
— Ieri, pentru prima oară, după evadarea baronului d'Escorval, l-am văzut pe marchizul de Sairmeuse!
Efortul pe care îl făcuse ca să se ridice, să stea în picioare, să
vorbească, o epuizase pe Marie-Anne. Se prăbuşi din nou în fotoliu.
398
Dar doamna Blanche era neândurătoare.
— Spune-mi atunci de unde ai mobila asta frumoasă, tapetul de mătase, covoarele, tot luxul care te înconjoară?
— De la Chanlouineau.
— Fie, zise doamna Blanche, ridicând din umeri cu un surâs ironic, dar în seara asta tot pe Chanlouineau îl aştepţi? Pentru el ai pus să se încălzească papucii brodaţi şi ai pregătit masa? Pe cine aştepţi? insistă ea.
Să vedem, răspunde.
Marie-Anne gândea atât cât îi îngăduia suferinţa de neândurat. Să-1
numească pe baronul d'Escorval nu însemna oare să-1 ducă la pierzanie, să-1 trădeze? Îi veni o idee. Cu toate că orice mişcare, cât de mică, îi provoca cele mai atroce dureri, avu puterea să-şi descheie rochia şi, sfâşiin-du-şi corsajul, scoase o hârtie împăturită.
— Nu sânt amanta marchizului de Sairmeuse, rosti ea cu voce sfârşită. Sunt soţia lui Maurice d'Escorval iată dovada, citeşte.
Doamna Blanche abia citi, că trăsăturile i se descompuseră, deveni la fel de palidă ca victima sa, privirea i se tulbură, urechile începură să-i ţiuie şi se simţi scăldată într-o sudoare rece. Hârtia nu era altceva decât certificatul de la căsătoria religioasă a lui Maurice cu Marie-Anne, semnat de preotul din Vigano, de bătrînul doctor şi de caporalul Bavois, datat şi sigilat cu pecetea parohiei. Dovada era indiscutabilă.
Adevărul lumină într-o străfulgerare mintea doamnei Blanche.
Comisese o crimă inutilă, asasinase o nevinovată. Nu se mai gândi la nimic şi, uitând la câte pericole se expunea, începu să strige cu voce răsunătoare.
— Săriţi! Ajutor! Ajutor!
Era ora unsprezece, totul dormea ; ferma cea mai apropiată se afla la un sfert de milă.
Jos, în grădină, mătuşa Medie auzea, fără îndoială, dar mai curând s-ar fi lăsat tăiată în bucăţi decât să intre. Şi totuşi se găsi cineva care să
audă aceste strigăte disperate după ajutor.
Dacă n-ar fi fost atât de tulburate din cauza durerii şi neliniştii, cele două tinere ar fi remarcat scârţâitul scării sub greutatea unui om care urca cu paşi furişaţi.
Nu era un salvator, căci nu se arătă.
399
Marie-Anne înţelegea foarte bine că nu mai era nici o speranţă
pentru ea, că frigul morţii îi cuprindea încetul cu încetul inima. Simţea că
viaţa i se scurge. Aşa că atunci când doamna Blanche păru gata să se năpustească afară ca să alerge după ajutor, o reţinu cu un gest blând şi spuse cu voce stinsă, începînd s-o tutuiască şi ea, aşa cum făcea altădată:
— Blanche! Nu mai striga, la ce bun? Rămâi, stai liniştită, măcar să
