Existau mai multe indicii care să-1 facă pe abatele Midon să-şi dea seama, din experienţă, despre ce era vorba.
— Otrăvită, şopti el, cu arsenic.
Se ridică uluit, privirea sa făcu ocolul camerei şi observă cutia lui de medicamente deschisă pe masă. Înainta repede, luă fără să ezite un flacon, îi scoase dopul şi îl răsturnă în palmă: era gol. Nu avu timp să se piardă în presupuneri. Cel mai important lucru era, înainte de toate, să-1 hotărască
pe baron să se întoarcă la fermă, fără să-i anunţe nenorocirea care l-ar fi 404
impresionat prea tare. Era destul de uşor să găsească un pretext.
Făcând un efort extraordinar ca să se stăpânească, preotul alergă şi îi explică baronului că nu putea să rămână la Borderie, că văzuse oameni suspecţi dând târcoale, că trebuia să fie mai prudent decât niciodată acum când ştia de bunele intenţii ale lui Martial de Sairmeuse.
Nu fără să se împotrivească, baronul cedă în cele din urmă.
Doamna d'Escorval se urcă şi ea în şaretă alături de soţul ei; preotul îi privi îndepărtîndu-se şi, cînd nu mai auzi zgomotul roţilor, se întoarse spre casă. Abia ajunsese înăuntru, când nişte gemete care veneau din camera unde se afla moarta făcură să-i năvălească tot sângele la inimă.
Se repezi într-acolo.
Alături de corpul lui Marie-Anne un bărbat îngenuncheat plângea.
Era atât de cufundat în durerea lui adâncă încât nu sesiză nici sosirea, nici prezenţa abatelui Midon. După un moment de uimire, preotul ghici mai mult decât recunoscu cine era acel om.
— Jean! strigă el tare, de două ori. Jean Lacheneur!
Dintr-o săritură, tânărul fu în picioare, palid, ameninţător.
— Cine sunteţi, întrebă el cu o voce înfricoşătoare. Ce faceţi aici?
Ce vreţi de la mine?
Sub hainele de ţăran şi cu barba lungă, fostul paroh din Sairmeuse era atât de nerecunoscut, încât fu obligat să-şi spună numele.
— Bunul Dumnezeu vă trimite, domnule abate, strigă Jean. Marie-Anne nu poate să fie moartă! Dumneavoastră, care i-aţi salvat pe atâţia alţii, o veţi salva şi pe ea.
Dar la un gest al preotului, care îi arătă cerul, se opri şi deveni şi mai palid. Înţelesese că nu mai era nici o speranţă.
— Şi totuşi am vegheat asupra ei din umbră, de departe. Astă-seara venisem să-i spun : „Teme-te, ia seama!” Acum o oră cinam într-o cârciumă din Sairmeuse, când băiatul lui Groilet a intrat. „Aici eşti, Jean?
mi s-a adresat el. Tocmai l-am zărit pe bătrânul Chupin pândind în jurul casei lui Marie-Anne. Când m-a văzut, bătrânul ticălos a şters-o” . Am ieşit ca un nebun, am venit aici alergând din răsputeri. Am ajuns însă prea târziu!
— Aşadar, zise abatele Midon, presupui că Chupin. .
— Nu presupun, părinte, afirm că el, mizerabilul trădător, e acela 405
care a comis această îngrozitoare nelegiuire. Dar fiţi liniştit, sângele fiicei lui Lacheneur va fi plătit mai scump decât acela al tatălui. Chupin n-a conceput crima, ci a fost doar josnicul ei instrument. Adevărul trebuie căutat mult mai sus, în cel mai frumos castel din ţinut, în mijlocul unei armate de valeţi, la Sairmeuse!
Şi adăuga cu răceală :
— Asasinul este Martial de Sairmeuse. Cunoaşteţi pasiunea furioasă
a lui Martial pentru Marie-Anne. Voia să şi-o facă amantă. Ea a avut îndrăzneala să-1 refuze, asta e o crimă care se pedepseşte. Cînd marchizul de Sairmeuse a avut certitudinea că niciodată fiica lui Lacheneur nu va fi a lui, a pus să fie otrăvită pentru ca ea să nu aparţină altuia.
Ar fi fost inutil să încerce acum să-i demonstreze lui Jean nebunia acuzaţiilor lui.
„O voi face mâine, gândi abatele, când se va calma."
Şi cum Jean tăcuse, i se adresă :
— Nu putem să lăsăm pe jos trupul acestei nefericite. Ajută-mă s-o aşezăm în pat.
Nimeni, niciodată, nu se culcase în acel pat pe care bietul Chanlouineau îl destinase lui Marie-Anne pe vremea când îşi făcea iluzii în privinţa iubirii lui.
„Va fi al ei, spunea el, sau al nimănui.”
Şi, într-adevăr, tânăra femeie se culcă aici pentru prima oară, dar moartă.
Odată îndeplinită trista datorie, Jean se lăsă să cadă în fotoliul în care Marie-Anne îşi dăduse ultima suflare şi rămase tăcut, nemişcat.
Abatele Midon îngenunchease la căpătâiul patului şi se ruga Domnului cerând îndurare pentru cea care suferise atât şi s-o odihnească
în pace. Gîndurile sale rătăceau însă departe. Se întreba cum murise Marie-Anne, dacă era vorba de crimă sau sinucidere?
„Cînd se va face ziuă; îşi spuse el, voi cerceta împrejurimile."
De îndată ce se lumină, coborî în grădină şi începu să se învârtă în jurul casei pe o rază din ce în ce mai largă. La început nu observă nimic care să-i indice o pistă. Tocmai voia să renunţe la aceste inutile investigaţii când, intrînd în pădurice, observă de departe, pe iarbă, o pată mare, de culoare închisă. Se apropie : era sânge.
406
Deosebit de impresionat, alergă să-1 cheme pe fratele lui Marie-Anne ca să-i arate ce descoperise.
