graniţa fără primejdie. Alături de Marie-Anne şi de mine, va uita că
imprudenţele mele erau să-1 coste viaţa. Ne vom stabili în Italia sau Elveţia. Ne veţi însoţi, domnule abate, şi tu, Jean. Dumneata, caporale, faci parte, bineânţeles, din familie.
Nimic nu era mai îngrozitor decât să-1 vezi vesel şi plin de speranţă
pe omul pe care îl ştiai lovit de o catastrofă care urma să-i distrugă viaţa.
Ceva se citi pe faţa lor, un lucru pe care Maurice îl remarcă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el surprins.
Ceilalţi tresăriră, lăsară capul în jos şi rămaseră tăcuţi.
— Ce s-a întâmplat? repetă el cu o voce înăbuşită. Tatăl meu e în afară de primejdie, nu-i aşa? Mi-aţi spus că mama nu-şi mai doreşte altceva decât să fiu lângă ea. Înseamnă că i s-a întâmplat ceva lui Marie-409
Anne!
Nenorocitul se clătină, mai alb decît peretele de care se sprijinea.
— Marie-Anne a murit! strigă el. Când?
— Chiar în noaptea asta, răspunse Jean.
— În noaptea asta, repetă Maurice. Atunci.. e încă aici! Unde? Sus?
Şi, fără să aştepte vreun răspuns, se năpusti pe scară atât de repede încât nici Jean, nici abatele Midon n-avură timpul să-1 oprească. Din trei sărituri ajunse în cameră, merse drept spre pat şi cu o mână hotărâtă trase cearşaful care acoperea faţa moartei.
Se dădu însă înapoi scoţând un strigăt înspăimântător.
Frumoasa Marie-Anne, care îl iubise până la sacrificiu, era cu adevărat cea care se afla acolo? Nu-i mai recunoştea trăsăturile schimonosite şi crispate de agonie, obrazul tumefiat şi învineţit din cauza otrăvii, ochii care îi dispăruseră aproape sub o umflătură sângerie.
Cînd Jean Lacheneur şi preotul ajunseră lîngă el, îl găsiră cu ochii măriţi de groază, cu gura întredeschisă, cu braţele ţepene, îndreptate spre cadavru.
— Maurice, i se adresă cu blîndeţe abatele, vino-ţi în fire. Curaj!
El asculta, dar nu părea să înţeleagă.
Ochii, fără o lacrimă, aveau strălucirea sinistră a nebuniei. Abatele fu înspăimîntat. I se adresă pe un ton hotărât:
— N-ai dreptul să te laşi pradă descurajării, ai o datorie faţă de copilul tău.
Amintirea care îi dăduse lui Marie-Anne forţa să-şi domine pentru o clipă moartea îl smulse pe Maurice din toropeala lui primejdioasă.
— Adevărat, zise el, trebuie să trăiesc. Copilul nostru e o parte din ea. Duceţi-mă la el. Unde este? Spuneţi-mi unde este?
— Nu pot, nu ştiu unde e.
O groază de nespus se zugrăvi pe faţa lui Maurice şi, cu o voce gâtuită, întrebă :
— Cum! Nu ştiţi, nu v-a mărturisit?
— Nu. Am ghicit doar că era gravidă şi am fost singurul care am observat acest lucru.
— Singurul! Asta înseamnă că poate copilul a murit, iar dacă
trăieşte, nimeni nu-mi va putea spune unde se află.
410
— Vom găsi poate vreo însemnare care să ne pună pe urmele lui.
— Aveţi dreptate. Marie-Anne nu putea să uite de copilul ei atunci cînd a văzut că e în primejdie. Cei care au îngrijit-o în ultimele clipe au primit, desigur, un mesaj care îmi era destinat. Cine sunt oamenii aceia?
Şi cum preotul tăcea, o lumină înspăimântătoare se făcu în mintea lui Maurice. Îşi explica acum faţa descompusă a lui Marie-Anne.
— A fost victima unei crime! strigă el. A existat un monstru care a urât-o într-atât încât s-o omoare! Dar dacă a murit astfel, reluă el încremenit de durere, copilul e pierdut probabil pentru totdeauna.
Doborât de deznădejde, se prăbuşi din nou în fotoliu şi lacrimi tăcute începură să-i alunece pe obraji.
Atenţia lui Jean Lacheneur şi a abatelui Midon fu atrasă de galopul a doi cai. Priviră pe fereastră şi văzură un călăreţ care se opri în dreptul cărării, coborî de pe cal, aruncă frâul servitorului şi înainta spre casă.
Văzîndu-1 pe călăreţ, Jean Lacheneur ajunse dintr-o săritură lângă
Maurice şi zgâlţâindu-1, îi strigă cu un soi de frenezie.
— Scoală-te! Iată-1 pe asasinul lui Marie-Anne, ridică-te, e al nostru!
Maurice se ridică orbit de mânie, dar abatele Midon se aşeză în cale :
