Cine ar fi bănuit ceva cu excepţia, poate, a abatelui Midon? Nimeni, 385
era convinsă de acest lucru, şi ăsta era adevărul. Chupin însuşi, duşmanul ei, nu bănuia nimic. Preocupat să-1 supravegheze pe Martial la Montaignac, nu venise nici măcar o singură dată să dea târcoale pe la Borderie în perioada în care doctorul stătuse ascuns aici. Dar nici această
certitudine nu-i putea reda liniştea.
Ceea ce o tortura era tocmai faptul pe care nimeni nu-1 ştia: adevărul. Şi asta nu era tot. Instinctul sublim al maternităţii se trezise în ea în seara plecării doctorului. Când îl auzi îndepărtîndu-se, ducându-i copilul, simţi în toată fiinţa ei o sfîşiere îngrozitoare. N-o să mai revadă
aşadar această mică fiinţă pe care o iubea de două ori mai mult, din cauza durerii şi a fricii?
Lacrimile începură să-i curgă la gândul că primul lui surâs nu va fi pentru ea. Ah! de n-ar fi fost amintirea lui Maurice, cum ar fi înfruntat, curajoasă, lumea şi ar fi păstrat copilul! Dar promisese; în definitiv Maurice era soţul ei, stăpînul ei şi raţiunea îi spunea că trebuie să-şi păstreze pentru el nu cinstea, vai! ci aparenţele unei onorabilităţi. Şi, pe lângă toate astea sîngele îi îngheţa în vene cînd se gîndea la fratele ei.
Aflând că Jean se afla prin împrejurimi, trimisese să fie căutat şi, după multe tergiversări, într-o seară, acesta se hotărî să-şi facă apariţia la Borderie. Nefericitul care şi în timpul anilor de prosperitate îşi îndepărta toţi prietenii datorită figurii sale dubioase, căpătase acum, cînd ducea o viaţă de mizerie, înfăţişarea sălbatică a disperării.
Era slab, cu obrazul ars de soare şi tăbăcit şi, datorită acestui lucru, ochii săi în care ura strălucea întruna furibundă, arzătoare, păreau şi mai adânci şi mai negri.
Când intră, Marie-Anne se dădu înapoi înspăimântată; nu-1
recunoscuse şi nu-şi reveni decât atunci când îl auzi spunînd:
— Sunt eu, surioară!
— De ce n-ai venit mai de mult? Din fericire, iată-te acum aici. Nu ne vom mai despărţi, n-ai să mă mai părăseşti, am atâta nevoie de protecţie şi de afecţiune! Ai să locuieşti împreună cu mine.
— Imposibil, Marie-Anne.
— De ce, dumnezeule!
— Pentru că, răspunse el, am dreptul să dispun numai de viaţa mea, nu şi de a ta. Nu trebuie să ne mai cunoaştem. Te reneg azi, ca să mă poţi 386
şi tu renega într-o zi. Da, te reneg pe tine, singura fiinţă la care ţin. Cei mai înrăiţi duşmani ai tăi nu te-au calomniat vreodată aşa cum am făcut-o eu. Lumea trebuie să ne ştie certaţi de moarte, pentru ca niciodată, tu şi Maurice, să nu fiţi acuzaţi de complicitate cu mine, orice voi face.
O presimţire îngrozitoare, dureroasă ca o rană, trecu prin mintea lui Marie-Anne.
Recunoştea aceaşi idee fixă, fatală, care pusese într-o zi stăpânire pe mintea tatălui lor şi căreia acesta îi sacrificase totul: familie, prieteni, avere, prezentul şi viitorul; chiar onoarea fiicei sale, obsesie care făcuse să
curgă valuri de sânge, costase viaţa unor nevinovaţi şi care, în cele din urmă, îl dusese pe el însuşi la eşafod.
— Jean, şopti ea, aminteşte-ţi de tata.
Fiul lui Lacheneur se făcu livid, pumnii i se strânseră, dar avu puterea să-şi înăbuşe mânia gata să izbucnească.
— Tocmai pentru că îmi amintesc de tata, zise el, se va face dreptate. Ah! Ticăloşii, n-ar fi avut atâta îndrăzneală dacă toţi fiii ar fi fost hotărâţî cum sunt eu. Familia Sairmeuse şi de Courtomieu vor mai auzi de mine.
Marie-Anne se lăsă să cadă în genunchi şi, împreunându-şi mâinile, i se adresă cu voce rugătoare:
— Jean, te implor, renunţă la planurile tale nelegiuite. În numele mamei, vino-ţi în fire! Ceea ce plănuieşti tu e o crimă!
— Să lăsăm asta, zise el. Am greşit că ţi-am mărturisit speranţele mele. Nu mă face să regret că am venit!
Atunci Marie-Anne încercă o altă stratagemă :
— Rămâi cu mine, îl rugă ea. M-ai face atât de fericită! Acordă-mi câteva ore şi apoi poţi pleca. Nu ne-am văzut de atâta vreme, am suferit atât, am o mulţime de lucruri să-ţi spun! Jean, iubitul meu frate, oare nu mă mai iubeşti?
Inima lui Jean se umplu de tandreţe, dar printr-un efort extraordinar îşi învinse emoţia care îl cuprinsese şi, cu o voce răguşită, repetă:
— E cu neputinţă, cu neputinţă.
Şi cum soră-sa se agăţase de el, o strânse la piept şi-i spuse:
— Biata mea surioară, sărmană Marie-Anne, nu vei şti niciodată cât mă costă să mă despart de tine. Dar aşa trebuie. Până şi faptul că am venit 387
aici e o imprudenţă. Nici nu-ţi dai seama la ce pericole te expui dacă s-ar bănui că există o înţelegere între noi. Vreau linişte şi fericire pentru Maurice şi pentru tine, ar fi o crimă să vă amestec în lupta mea înverşunată. După ce vă veţi căsători, gândiţi-vă câteodată şi la mine.
O îmbrăţişa pe Marie-Anne cu un soi de uitare de sine şi, cum ea nu-1 lăsa să plece, o ridică şi o aşeză pe un scaun, smulgându-se brusc din îmbrăţişarea ei.
— Rămîi cu bine, îi spuse el. Când mă vei revedea tata va fi răzbunat.
Marie-Anne se ridică, gata să alerge spre el ca să-1 reţină; prea târziu însă. Jean deschisese uşa şi fugise.
O teamă nedefinită şi totuşi înspăimântătoare încleşta inima tinerei femei. Se simţea târâtă într-un vârtej de patimi, uri, răzbunări şi crime, şi o voce îi spunea că va fi strivită fără milă.
Alte griji o sustraseră însă de la aceste presimţiri funeste.
Într-o seară, în timp ce-şi pregătea masa în prima încăpere, auzi la uşă, care era zăvorâtă, un fâşâit de hîrtie împăturită. Cînd se uită într-acolo văzu că i se băgase o scrisoare pe sub uşă. Curajoasă, fără să ezite, alergă
să deschidă. Nimeni!
Tremurînd, ridică scrisoarea, se apropie de lumină şi se uită ce scria pe plic.
