am mereu în faţa ochilor chipul lui blestemat. Pentru că nu mă părăseşte niciodată. L-am văzut.. în pădure, aproape de stânca Sanguille. Mă
întorceam încet, gândindu-mă la el, când, brusc, pe neaşteptate, s-a ridicat în faţa mea, întinzând braţele şi barându-mi trecerea. „Haide! mi-a strigat.
Trebuie să vii să mă întâlneşti!” Avea o puşcă, a ţintit şi a tras.
— Vino-ţi în fire, îi zise doamna Blanche cu voce aspră. Înţelege că
eşti pradă unei halucinaţii! E imposibil să-1 fi văzut pe omul de care vorbeşti.
Tânăra femeie ghicea foarte bine pe cine anume credea domnul Courtomieu că văzuse dar nu îndrăznea, nu putea să-i pronunţe numele.
Marchizul continuă totuşi să vorbească, gâfâind:
— Am visat, oare? Nu, chiar Lacheneur mi-a apărut în faţă. Sunt sigur, şi dovada e că mi-a amintit de o împrejurare din tinereţe, pe care n-o ştiam decât noi doi. Era în timpul Teroarei din 93 şi era atotputernic la Montaignac, eu eram urmărit pentru că intrasem în corespondenţă cu emigranţii. Bunurile mele trebuiau să fie confiscate şi mi se părea că simt mâna călăului pe umăr, când Lancheneur mă luă la el, mă ascunse, nenorocitul, îmi făcu rost de un paşaport, îmi salvă averea şi capul. Iar eu am făcut să i se taie gâtul. Iată de ce l-am văzut. Trebuie să-1 urmez, mi-a spus-o. Sunt un om mort!
Se lăsă să cadă pe perne.
379
Muţi de groază, servitorii schimbau priviri înspăimântate. Numai doamna Blanche îşi păstră prezenţa de spirit în mijlocul acestor oameni înnebuniţi. Îi făcu semn valetului să se apropie şi îi spuse încet:
— E imposibil să se fi tras asupra tatălui meu.
— Vă cer iertare, domnişoară, dar dezbrăcându-1 pe domnul marchiz, am remarcat că are o zgârietură la cap care sângerează. I-am examinat pe dată şapca şi am constatat că are două găuri care nu puteau fi făcute decât de alice. Presupun că a fost bătrânul pungaş care ne omoară
căprioarele în plină zi, chiar sub ferestre. Chupin vreau să spun.
— Nu, nu cred să fie el.
Doamna Blanche nu putea dezvălui ce motive avea ca să susţină
nevinovăţia bătrînului pungaş. Aşa, că tăcu.
Sosi şi doctorul. Îl examină vreme îndelungată pe domnul de Courtomieu apoi ordonă cataplasme cu muştar, pungi cu gheaţă pe cap, lipitori, o poţiune pe care trebuiau s-o ia repede de la Montaignac.
Când medicul se retrase, doamna Blanche îl urmă pe scară.
— Cum e, doctore? îl întrebă ea.
Acesta răspunse şovăind :
— După un şoc de felul ăsta, omul îşi revine.
Numai că pe această tânără femeie n-o interesa dacă tatăl ei îşi revine sau moare. Îşi dăduse seama că dacă voia să-1 facă pe Martial să-şi recunoască greşeala, trebuia să-şi creeze o reputaţie cu totul diferită de cea veche. Ocazia era admirabilă şi n-o lăsă să-i scape.
Nicicînd o fiică devotată nu-şi îngrijise tatăl cu mai multă dăruire, cu atâtea atenţii delicate. Abia dacă accepta să doarmă noaptea vreo două
ore pe un fotoliu, în aceeaşi cameră.
Dar în timp ce stătea acolo, jucând rolul unei surori de caritate - pe care şi-1 impusese - gândul ei era la Chupin. Ce făcea oare la Montaignac, îl urmărea pe Martial aşa cum promisese? În sfârşit, sosi şi joia mult aşteptată, şi către ora două alergă grăbită la întâlnire.
Bătrînul pungaş o aştepta aşezat pe un copac răsturnat.
— Vorbeşte! îi zise doamna Blanche.
— Cu dragă inimă! Numai că n-am nimic de povestit. L-am urmărit ca o umbră pe soţul dumneavoastră. Dar ce vreţi să vă spun? De la călătoria ducelui de Sairmeuse la Paris, Martial e cel care comandă. Da, 380
nu l-aţi mai recunoaşte! Mereu activ, în fiecare dimineaţă îşi face corespondenţa, iar după-amiaza îi primeşte pe toţi care vin cu plângeri.
Face pe băiatul bun. Strînge mâna primului venit. Nu iese niciodată, nu se duce la nici o petrecere.
Se opri şi, un timp, tânăra femeie rămase tăcută, tulburată şi încurcată de întrebarea care îi urca pe buze.
— E imposibil să nu aibă vreo iubită! zise ea.
Chupin izbucni în râs.
— Aici e buba, zise el cu o familiaritate jignitoare. Vreţi să vorbiţi de fiica ticălosului acela de Lacheneur, de neruşinata de Marie-Anne?
— Da, răspunse ea, într-adevăr de Marie-Anne voiam să vorbesc.
— Păi n-a apărut deloc, pe semne că a fugit, târfa, cu alt amant, Maurice d'Escorval.
— Te înşeli..
— Deloc! Din toată familia Lacheneur n-a rămas aici decât fiul, Jean, care trăieşte ca un vagabond ce este, din jaf şi furt. Zi şi noapte străbate pădurea cu puşca pe umăr, E înspăimântător la vedere, slab ca un schelet, cu ochii arzând ca doi cărbuni aprinşi.
Doamna Blanche păli. Nu mai avea nici o îndoială că Jean Lacheneur era cel care trăsese în marchizul de Courtomieu.
