Îşi puse puşca pe umăr şi dădu să se îndepărteze, cînd o inspiraţie bruscă, o adevărată licărire de ură, trecu fulgerător prin mintea doamnei Blanche.
— Te-am oprit, rosti ea cu răceală, tocmai pentru că ştiu povestea ta.
Mă gândeam că mă vei sluji de bună voie pe mine care, ca şi dumneata, urăsc familia Sairmeuse.
Această mărturisire îl ţintui locului pe bătrânul braconier.
— Cred, într-adevăr că o urâţi în această clipă. V-au părăsit fără
ruşine, ca şi pe mine, numai că.. înainte de o lună, vă veţi împăca. Şi cine va plăti preţul neânţelegerilor şi al împăcărilor? Tot Chupin, bătrânul nerod.
377
— Nici vorbă! Îţi voi da ce doreşti, bani, pământ, o casă..
— Mulţumesc! Vreau altceva. Şi iată ce, răspunse el. Am necazuri..
pe scurt, nu mă simt în siguranţă în coliba mea. Felul ăsta de viaţă nu mai poate dura. Promiteţi-mi că mă veţi adăposti la castelul Courtomieu, şi sunt al dumneavoastră.
— Voi face cum doreşti.
Sinceritatea care răzbătu din tonul tinerei femei îl linişti pe Chupin.
— Acum, spuse el, povestiţi-mi despre ce e vorba.
— De fapt, reluă doamna Blanche, ceea ce aştept de la dumneata nu-i mare lucru. Nu e vorba decît să-1 urmăreşti, să-1 supraveghezi cu iscusinţă pe marchizul de Sairmeuse, pe Martial.
— Pe soţul dumneavoastră?
— Da, pe el, vreau să ştiu ce se întâmplă, ce face, unde se duce, cu cine se întâlneşte. Vreau să ştiu cum îşi întrebuinţează timpul, minut de minut.
— Puteţi conta pe mine, zise bătrânul pungaş, dar am nevoie de oarecare vreme..
— Înţeleg. Azi e sâmbătă, până joi o să ştii ceva?
Un strigăt al mătuşii Medie o întrerupse.
— Vine cineva! îi spuse doamna Blanche lui Chupin. Nu trebuie să
ne vadă împreună, pleacă repede.
Dintr-o săritură, fostul braconier traversă poteca şi dispăru într-un tufiş. Era şi timpul.
Un servitor de la castelul Courtomieu sosise lângă mătuşa Medie şi doamna Blanche îi vedea de departe discutând cu multă însufleţire.
Se apropie repede.
— Ah! Doa. . adică domnişoară, strigă servitorul, sunteţi căutată de mai bine de trei ore. Tatăl dumneavoastră, domnul marchiz, Dumnezeule, ce nenorocire!
— A murit tata?
— Nu, domnişoară, numai.. cum să vă spun! Domnul marchiz a plecat azi dimineaţă să vadă cum sunt îngrijite viile şi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. În sfîrşit, când s-a întors nu mai era în toate minţile.
— Să ne grăbim, îl întrerupse doamna Blanche.
Şi, fără s-o mai aştepte pe mătuşa Medie, o luă la goană spre castel.
378
În sfîrşit tînăra femeie ajunse în camera marchizului.
Acesta zăcea în pat. Faţa-i era lividă, plină de pete mari, vineţii.
Privirile-i rătăcite se rostogoleau pe sub pleoapele umflate şi o spumă
alburie îi apăruse pe buze. Picături de sudoare i se scurgeau pe obraz, şi totuşi dârdâia. Gesticula furios, strigînd când mai înnăbuşit, când mai tare cuvinte de neînţeles.
Îşi recunoscu totuşi fiica.
— Iată-te, zise el, te aşteptam.
Blanche rămăsese în prag, încremenită, cu toate că nu era o fire sensibilă şi nici impresionabilă.
— Tată! se bâlbâi ea. Pentru Dumnezeu, ce ţi s-a întâmplat?
Marchizul izbucni într-un râs strident.
— Vai! Vai! răspunse el. l-am întâlnit, asta-i! Trebuia să se termine aşa! Îţi spun că l-am văzut, nenorocitul! Îl cunosc bine, eu care de o lună
