— Ei bine, eu, zise tânăra femeie, sânt încredinţată că Marie-Anne n-a plecat de aici. Se află probabil la Montaignac. Încearcă să descoperi unde stă; luni ne întâlnim tot aici.
— Voi încerca, răspunse Chupin.
Căută într-adevăr cu ardoare,' desfăşurîndu-şi toată dibăcia, dar în zadar.
— Tot nimic! îi spunea el doamnei Blanche la fiecare întrevedere.
Dar ea nu se da bătută. Gelozia nu se pleacă niciodată; nici chiar în faţa evidenţei.
Într-o dimineaţă, îşi găsi însă iscoada foarte bucuroasă:
— O veste bună! îi strigă de îndată ce o zări. Am dat în sfârşit de urma ticăloasei!
381
CAPITOLUL 43.
Trecuse o zi de când, la porunca abatelui Midon, Marie-Anne plecase să se stabilească la Borderie.
Întregul ţinut nu vorbea decît despre această moştenire şi despre testamentul lui Chanlouineau. Iată deci care era vestea cea mare pe care Chupin i-o aducea doamnei Blanche şi din cauza căreia, el, mereu posomorât, părea atât de voios.
Ea îl asculta tremurând de mânie, cu pumnii atât de strânşi încât unghiile îi intrară în carne.
— Ce îndrăzneală, repeta cu o voce gâtuită. ce neruşinare!
Chupin clătină din cap şi zise ca pentru sine:
— Dacă fiecare dintre amanţii ei i-ar da atâta, o să fie mai bogată
decât o regină. Ar putea să cumpere şi Sairmeuse, şi Courtomieu.
— Şi o femeie ca ea mi-a furat inima lui Martial! strigă doamna Blanche. Ce licori vrăjite le dă să bea această creatură proştilor pe care-i păcăleşte?
Pretinsa josnicie a nefericitei pe care gelozia i-o arăta drept rivală, o făcuse pe doamna Blanche să-şi iasă din fire atât de mult încât, uitând de prezenţa lui Chupin, mărturisise fără nici o reţinere secretul suferinţelor sale.
— Cel puţin, reluă ea, eşti sigur de ceea ce îmi spui, taică Chupin?
— Aşa cum sunt sigur că vă aflaţi aici.
— Cine ţi-a spus toate astea?
— Nimeni, am şi eu ochi. Am fost ieri pînă la Borderie şi am văzut toate obloanele deschise. Marie-Anne stătea la fereastră.
— Aşadar, întrebă doamna Blanche, cunoşti locul?
— Bineînţeles.
— Unde e?
— Chiar în faţa morii de pe Oiselle, pe aceeaşi parte a râului, la o leghe şi jumătate de aici, aproape de..
— Da, aşa e. Acum îmi amintesc. Ai intrat vreodată în casa aia?
— De mai mult de-o sută de ori, pe când trăia Chanlouineau.
— Atunci trebuie să-mi spui care e planul locuinţei.
— E construită în plin câmp, la o jumătate de foc de armă de drumul 382
mare. Are în faţă un soi de grădină de un sfert de pogon care nu e împrejmuită cu zid, ci numai cu un mic gard viu. De jur-împrejur sînt vii, în afară de latura stângă, unde se află un crâng ce umbreşte un râuleţ.
— Cum e înăuntru?
— Ca peste tot: trei camere mari, pătrate, care dau una în alta, o bucătărie, o altă mică încăpere, întunecoasă. .
— Ăsta-i parterul. Să trecem la etaj.
— Acolo, pe cuvînt, n-am urcat niciodată.
— Atîta pagubă. Cum sunt mobilate camerele pe care le-ai văzut?
— Ca toate odăile ţăranilor de pe-aici.
Nimeni, desigur, nu bănuia existenţa acelei minunate camere de la etaj pe care Chanlouineau, în nebunia lui, o destinase lui Marie-Anne.
Niciodată nu vorbise despre ea, ba chiar luase toate precauţiile să nu fie văzut când adusese mobila.
— Câte uşi are casa? continuă să întrebe doamna Blanche.
