Curajoasă totuşi, doamna Blanche se jură să închidă în suflet 374
secretul disperării ei. Continuă să iasă; la fel ca pe timpul cînd era necăsătorită, purtă cu îndrăzneală cele mai frumoase rochii din garderobă, ştiu să se prefacă veselă şi nepăsătoare. Dar în duminica următoare, îndrăznind să meargă la slujbă, înţelese cît de zadarnice erau eforturile ei.
Oamenii pe lângă care trecea întorceau capul ca să râdă în voie şi putu chiar să audă câteva glume nesărate despre situaţia ei de domnişoară-văduvă, care i se înfipseră în creier ca nişte ace înroşite.
— Oh! O să-mi plătească ei pentru toate astea, îşi repetă ea.
Şi în privinţa asta îl găsi pe marchizul de Courtomieu gata s-o secundeze. Pentru prima dată, tatăl şi fiica erau de acord.
— Ducele de Sairmeuse va afla cât o să-1 coste treaba asta, zicea domnul de Courtomieu. Să înlesnească evadarea unui condamnat şi să
insulte apoi un om ca mine! Vreau să-1 văd ruinat, dispreţuit, la picioarele mele! Ai să vezi! Ai să vezi!
Din nefericire pentru el, marchizul de Courtomieu fu bolnav trei zile după întâmplarea de la Sairmeuse şi pierdu alte trei ca să întocmească un raport care trebuia să-1 distrugă pe fostul său aliat. Această întîrziere îl pierdu, căci îi permise lui Martial să i-o ia înainte, să-şi consolideze planul şi să-1 trimită la Paris pe ducele de Sairmeuse, îndoctrinat cu abilitate.
Rezultatul călătoriei a fost faptul că în ziua în care raportul marchizului ajungea la Paris, i se răspundea prin destituirea din funcţia de preşedinte al Tribunalului special. Această lovitură neaşteptată îl distruse pe domnul Courtomieu. El, atât de perspicace şi de rafinat, atât de abil şi de îndrăzneţ, care îşi salvase aparent onoarea în toate încercările grele prin care trecuse, care străbătuse cu bine cele mai tulburi perioade, care ştiuse să strîngă o avere colosală prin cele trei căsătorii consecutive, care servise la fel de slugarnic pe toţi cei ce avuseseră nevoie de serviciile lui, el, Courtomieu, să fie astfel tras pe sfoară.
— Manevra asta atât de rapidă şi de îndrăzneaţă n-a fost pusă la cale de imbecilul ăla bătrîn de duce de Sairmeuse, repeta el. L-a sfătuit cineva, dar cine, nu văd pe nimeni capabil s-o facă.
Doamna Blanche ghicea prea bine cine era acela. La fel ca şi Marie-Anne, recunoştea aici inteligenţa lui Martial.
„Procedează aşa numai ca să-i facă pe plac lui Marie- Anne, se gîndea ea frămîntîndu-se cu turbare. E un prim pas spre iertarea 375
prietenilor acelei creaturi. Ah! E de-a binelea sub papucul ei şi, atîta timp cât ea va trăi, eu nu voi putea să sper nimic. Dar răbdare.”
Nu ştia cum se va răzbuna, dar ştia că o va face, şi pusese ochii pe un om care urma să fie, credea ea, instrumentul docil al planurilor ei, capabil să facă orice pentru bani : Chupin.
Cum apăruse în calea doamnei Blanche trădătorul care îl vînduse pe Lacheneur pentru douăzeci de mii de franci?
Cuprins de remuşcări, batjocorit, scuipat, blestemat, gonit cu pietre când se aventura pe străzi, transpirând de frică când se gândea la înfricoşătoarea ameninţare a lui Balstain, hangiul piemontez, Chupin părăsise Montaignac-ul şi venise să ceară refugiu la castelui Sairmeuse.
Servitorii îl primiră ca pe un animal râios de care te temi să nu te molipsească. Pentru el nu se găsea loc la masa din bucătărie şi nu era lăsat să se culce în grajd. Dormea pe unde se nimerea, în pod sau în fân.
Suportă totul fără să se plîngă, considerându-se fericit să poată cumpăra cu acest preţ o oarecare siguranţă.
Dar ducele de Sairmeuse care, după întoarcerea de la Paris preconiza o politică de uitare şi de împăcare, nu putea să tolereze prezenţa unui astfel de om, atât de compromiţător şi duşmănit de întregul ţinut.
Porunci ca Chupin să fie alungat.
Bătrînul braconier se retrase în coliba sa, unde mai locuiau nevastă-sa şi cei doi fii.
Nu mai ieşea decît ca să-şi satisfacă vechea sa pasiune, vînătoarea.
Restul timpului şi-1 petrecea cufundat într-o stare de semibeţie. Căci bea din ce în ce mai mult, cu toate că vinul, departe de a-i aduce uitarea pe care o căuta, nu făcea decît să dea o şi mai înspăimântătoare aparenţă de realitate fantomelor care bântuiau veşnicul său coşmar.
Doamna Blanche află despre aceste întâmplări de la unul dintre grădinarii de la Courtomieu.
„Iată omul care îţi trebuie!” îi şopti la ureche vocea urii.
Aşa era, dar cum să ajungă însă la el? Dacă se ducea la Chupin, exista primejdia să fie văzută intrînd sau ieşind din casa acestuia. Şi doamna Blanche era mult prea prudentă ca să înfrunte un asemenea risc.
Se gîndi că din moment ce bătrânul braconier vâna câteodată în pădurile de la Courtomieu îl va putea întîlni acolo.. din întîmplare.
376
Această încercare s-o soldat cu atâtea drumuri, de-a lungul a două
săptămâni nesfârşite, încât mătuşa Medie, nelipsitul scutier al tinerei femei, era istovită.
— Încă o aiureală, gemea biata mătuşă, doborîtă de oboseală.
Sărmana nepoată-mea a înnebunit cu siguranţă.
Într-o frumoasă după-amiază de sfârşit de mai, doamna Blanche îl zări în sfârşit pe cel pe care îl căutase atâta. Chupin mergea în lungul unei poteci de vânătoare, cu degetul pe trăgaciul armei.
Recunoscînd-o de departe pe doamna Blanche încercă să dispară în pădure, dar aceasta îl strigă.
Bătrînul pungş păru să ezite; în cele din urmă se opri şi aşteptă, lăsînd în jos ţeava puştii.
— Ei! moş Chupin, începu doamna Blanche, de îndată ce se află la câţiva paşi de el. Iată-ne la vânătoare.
— Ce vreţi de la mine? o întrerupse brusc bătrînul. Vreţi ceva, nu-i aşa, aveţi nevoie de mine?
Doamna Blanche trebui să facă un efort pentru a-şi stăpâni o reacţie de spaimă şi dezgust; ceea ce n-o împiedică să spună pe tonul cel mai hotăârt:
— Da! Aşa e, vreau să-ţi cer un serviciu. Un serviciu foarte uşor, de altfel, care te va costa puţină osteneală şi care va fi foarte bine plătit.
— Nu se cer servicii uşoare de la un om ca mine, zise Chupin cu brutalitate. Lăsaţi-mă în pace! Ştiu eu cât îi costă până la urmă pe amărâţii care se iau după vorbele grangurilor! Vedeţi-vă de drum.
