366
Fiică-sa dădu chiar ea scrisoarea unui servitor, îi ordonă să încalece şi, numai cînd îl văzu plecând în galop, se duse să se închidă în apartamentul ei împreună cu mătuşa Medie.
Cînd se făcu ziuă, doamna Blanche îşi schimbă rochia albă de mireasă cu veşminte negre şi fu văzută rătăcind ca o umbră prin grădinile din Sairmeuse.. căci nu mai era într-adevăr decât propria-i umbră.
Această noapte de cumplite suferinţe o împovărase mai mult decât toţi anii de până atunci. Închisă în apartamentul său, refuză să deschidă
ducelui de Sairmeuse şi chiar tatălui ei.
Abia seara, în jurul orei opt, primiră veşti. Un servitor aduse scrisorile adresate de Martial tatălui şi soţiei sale.
Mai mult de un minut Doamna Blanche ezită să deschidă scrisoarea pe care o primise ; soarta îi era pecetluită, se temea.
În sfârşit rupse plicul şi citi :
„Doamnă marchiză,
Între dumneavoastră şi mine totul s-a sfârşit şi nu mai există nici o posibilitate de împăcare. Reluaţi-vă din acest moment libertatea. Vă
stimez îndeajuns ca să sper că veţi şti să respectaţi numele de Sairmeuse, pe care nu pot să vi-1 iau înapoi. Veţi găsi cred, la fel ca mine, că o despărţire prin bună înţelegere este preferabilă scandalului unui proces.
Când oamenii de afaceri vor reglementa interesele dumneavoastră, amintiti-vă că am trei sute de mii de livre rentă.
Marţial de Sairmeuse”
Doamna Blanche se clătină sub teribila lovitură. Fusese părăsită, se gîndea ea, părăsită pentru alta.
— Oh! Marie-Anne, strigă ea, am s-o omor pe creatura asta!
CAPITOLUL 40.
De-a lungul celor douăzeci şi patru de ore cumplite pe care doamna Blanche le-a petrecut cântărind cât de mare e nenorocirea care a lovit-o, ducele de Sairmeuse a tunat şi a fulgerat, făcând să se zguduie pereţii.
Nici el nu se culcase.
Aşa că după o criză de nervi care durase o noapte şi o zi, pica de oboseală, când i se aduse scrisoarea fiului său. Era scurtă. Martial nu-i 367
dădea tatălui său nici o explicaţie, nu menţiona nici măcar ruptura pe care o anunţase soţiei sale.
„Domnule duce,
Nu pot să mă întorc la Sairmeuse, totuşi e foarte important să ne vedem. Veţi aproba, sper, hotărârile mele, când vă voi expune motivele care mi le-au dictat. Veniţi deci la Montaignac ; cu cât mai repede, cu atât mai bine, vă aştept.”
Dacă n-ar fi ascultat decât de sugestiile nerăbdării sale, ducele ar fi poruncit să fie înhămaţi caii în aceeaşi clipă şi ar fi pornit la drum. Dar putea oare să-i părăsească atât de brusc pe marchizul de Courtomieu, care-i acceptase ospitalitatea şi pe doamna Blanche, soţia fiului său?
Se resemna deci să mai petreacă o noapte plină de incertitudini, de-a dreptul de nesuportat pentru o fire ca a lui.
A doua zi, către ora nouă dimineaţa, când tocmai se îmbrăcase, fu anunţat că domnul de Courtomieu şi fiica sa îl aşteaptă în salon. Surprins, se grăbi să coboare. Cînd intră, marchizul de Courtomieu care şedea întrun fotoliu se ridică brusc, iar doamna Blanche înainta cu un mers ţeapăn, palidă şi abătută.
— Noi plecăm, domnule duce, i se adresă ea cu răceală, şi am vrut să ne luăm la revedere.
— Cum plecaţi, doar nu vreţi să. .
Tânăra femeie îl întrerupse cu un gest şi, scoţând din corsaj scrisoarea de despărţire, i-o întinse ducelui spunându-i:
— Domnule duce, vă rog să luaţi cunoştinţă de acest lucru.
O citi dintr-o privire şi fu atît de uimit, încât nu găsi nici măcar o înjurătură la îndemână.
— De neînţeles! bolborosi el. De neînchipuit!
— Într-adevăr de neînchipuit! repetă tînăra femeie. Sînt căsătorită
abia de ieri şi iată-mă părăsită. Ar fi fost o dovadă de generozitate să se gândească mai bine înainte decât după. Spuneţi-i totuşi lui Martial că îl iert că mi-a distrus viaţa, că a făcut din mine cea mai nenorocită dintre toate făpturile. Îi iert şi suprema insultă de a-mi vorbi despre averea lui. Îi doresc să fie fericit. Să mergem. Adio, domnule duce, nu ne vom mai vedea. Adio!
— Nu veţi pleca astfel! strigă ducele. Aşteptaţi cel puţin să-1 văd pe 368
Martial, poate nu e atât de vinovat pe cât credeţi.
— Oh, destul! îl întrerupse marchizul. Destul! La ce bun atâtea explicaţii? Jignirea nu se mai poate repara. Adio!
Şi ducele, cu un aer absolut aiurit, îi privi îndepărtân-du-se. Atât de mare îi erau teama şi nerăbdarea încît ajută cu mâna sa să fie înhămaţi caii la trăsura pe care o comandase şi, luând biciul, ţinu să mâne el însuşi. La Montaignac intră ca o furtună în camera fiului său.
— Cred, marchize, că ai înnebunit! strigă el din prag. Asta e, la naiba, singura ta scuză valabilă.
Dar Martial, care aştepta vizita tatălui său, avusese timp să se pregătească.
— Dimpotrivă, niciodată nu mi-am simţit mintea atât de limpede răspunse el. Îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare: dumneavoastră sânteţi acela care a trimis soldaţii la întâlnirea pe care Maurice d'Escorval mi-o fixase în mod loial?
