CAPITOLUL 39.
Trăsnetul de-ar fi căzut în mijlocul galeriei n-ar fi impresionat mai mult oaspeţii din castelu Sairmeuse decât provocarea lui Maurice d'Escorval. Un freamăt străbătuse adunarea când Marţial, turbat de mânie, aruncase scrisoarea mototolită în obrazul socrului său, marchizul de Courtomieu. În timp ce marchizul leşina fără ca nimeni să se gândească
să-i dea ajutor, în timp ce ducele de Sairmeuse tremura şi îşi muşca pumnii de furie, tânăra marchiză încercă să salveze situaţia.
— Se acordă cam prea multă importanţă unei mici neânţelegeri care mâine se va clarifica, zise, aproape veselă, persoanelor aflate în jurul ei.
Şi pe dată, înaintând până în mijlocul galeriei, făcu semn orchestrei să înceapă un contradans.
Dar, la primele măsuri, toţi invitaţii se repeziră spre ieşire.
În picioare, lângă uşa galeriei, cu cel mai atrăgător surâs pe buze, doamna Blanche împărţea cu dărnicie cele mai curtenitoare şi măgulitoare cuvinte, ca să-i oprească pe cei ce plecau în grabă. Eforturi zadarnice!
Sacrificii inutile! Rămăsese singură! Nu mai era nevoie să se prefacă. Nu mai existau martori care să-i pândească îngrozitoarea suferinţă şi să se bucure de ea.
Cu un gest furios, îşi smulse vălul de mireasă şi cununiţa de flori de portocal, şi, într-o pornire de mânie turbată, le calcă în picioare.
Cufundat într-un fotoliu, cu trăsăturile contractate de mânie, ducele de Sairmeuse privea la alergătura servitorilor, când doamna Blanche intră.
Se opri în faţa lui şi cu o voce înăbuşită îi spuse :
— De ce aţi rămas aici, domnule duce, în timp ce eu a trebuit să fac faţă celor mai înjositoare umilinţe? Toţi oaspeţii dumneavoastră au fugit, toţi!
Brusc, domnul de Sairmeuse sări în picioare :
— Foarte bine, strigă el, ducă-se dracului! Dar se vor întoarce, o asigură el, îi vom revedea căiţi şi umili. Aveţi încredere în mine! Pe unde umblă însă Martial?
Ochii tinerei femei scăpărară, dar nu răspunse.
— El a făcut tot răul, şopti ducele, el trebuie să-1 repare!
Şi reluă încet :
365
— Trebuie să-1 găsim pe Martial, trebuie.
Cu un gest teribil de durere şi mândrie doamna Blanche îl întrerupse:
— Trebuie s-o căutăm pe Marie-Anne, dacă vreţi să-1 găsim pe. .
soţul meu, zise ea.
Ducele gândea la fel, dar nu îndrăzni să mărturisească.
Şi, în timp ce tânăra femeie se îndrepta spre tatăl ei, care nu părea să-şi fi revenit, ducele se îndepărtă înjurând.
Doamna Blanche scutură cu brutalitate braţul tatălui ei şi-i strigă pe un ton poruncitor:
— Trebuie să-ţi vorbesc, ridică-te!
Marchizul nu îndrăzni să n-asculte ; se ridică pe canapea, cu cravata desfăcută, cu obrazul acoperit de mari pete roşii.
— Vorbeşte, suspină el, vorbeşte dacă aşa vrei.
— Să discutăm despre Martial, începu ea.
La acest nume domnul de Courtomieu zvâcni şi pumnii i se crispară.
— Ah! Nemernicul! strigă el.
— Martial e soţul meu, tată. Şi nu vreau să mi-1 omoare. Ai auzit, continuă ea, i s-a fixat o întâlnire pentru mâine la prînz. O întîlnire în landa la Reche. Îl cunosc. A fost insultat, se va duce acolo. Şi acolo nu va găsi un adversar loial! Va găsi nişte asasini. Poţi să împiedici să fie omorât.
— Eu, dumnezeule! Cum?
— Trimiţând în landa de la Reche soldaţi care să se ascundă în pădure şi, la momentul oportun, să-i aresteze pe ticăloşii care îi doresc moartea.
Marchizul dădu cu tristeţe din cap.
— Dacă aş face asta, Martial ar fi în stare să. .
— Ce te interesează, de vreme ce voi lua totul asupra mea?
— Fie! zise el. Tu mi-o ceri, voi scrie.
Se gîndi că făcînd ce-i cerea fiică-sa însemna să se răzbune în modul cel mai crunt cu putinţă pe Martial, să-1 dezonoreze.
Doamna Blanche îi aduse repede cerneală şi toc şi, de bine de rău, căci mâinile îi tremurau, el scrise ordinul către colonelul legiunii din Montaignac.
