Pătrunse în prezbiteriu, forţând uşa grădinii. Găsi aici, pe dibuite, lucrurile de care avea nevoie şi se retrase fără să-1 fi simţit cineva.
Încercă apoi o brutală, dar indispensabilă operaţie. Îi tremura sufletul dar mâna care ţinea bisturiul rămase fermă, cu toate că niciodată
nu încercase ceva atît de greu. Speranţa nu-i fu înşelată, căci a treia zi rănitul păru să-şi recapete cunoştinţa. Prima privire o adresă curajoasei sale soţii, primul cuvânt fu numele lui Maurice. Totul te făcea să presupui că va scăpa, desigur, nu fără cumplite suferinţe.
Mai norocos, Jean Lacheneur fu pe picioare la sfîrşitul săptămânii.
În aceste împrejurări periculoase taica Poignot şi fiii săi, aceşti oameni cumsecade ştiură să desfăşoare, acea viclenie a ţăranului care întrece subtilitatea celui mai abil diplomat.
Aşa se scurseseră patruzeci de zile, când într-o seară, pe 17 aprilie, în timp ce abatele Midon citea un ziar baronului d'Escorval, uşiţa podului se deschise încet şi unul din fiii lui Poignot apăru o clipă.
Fără să se tulbure, preotul îşi termină fraza, lăsă ziarul şi ieşi.
— Ce s-a întîmplat? îl întrebă el pe tânăr.
— Vai, părinte! Abia au sosit domnul Maurice, domnişoara Lacheneur şi bătrânul caporal; vor să urce.
Din trei salturi, abatele Midon coborî scara îngustă.
358
— Nenorociţilor! strigă el, îndreptîndu-se spre cei trei imprudenţi.
Ce vreţi?
Şi adresându-se lui Maurice, îi spuse :
— Din cauza ta şi pentru tine tatăl tău era cât pe ce să moară! Nu ţi-a fost teamă că întorcându-te vei risca să le arăţi trădătorilor locul unde s-a refugiat el? Pleacă!
Bietul băiat, îngrozit, bolborosea scuze de neînţeles. Incertitudinea i se păruse mai rea decât moartea. Aflase de supliciul domnului Lacheneur, nu se mai gândise la altceva, va pleca, şi nu cerea decât să-şi vadă tatăl şi să o îmbrăţişeze pe maică-sa.
Preotul rămase neînduplecat.
— O emoţie poate să-1 doboare pe tatăl tău, declară el. Să-i spunem mamei dumitale că te-ai întors şi la ce pericole te-ai expus nebuneşte, înseamnă s-o facem să-şi piardă toate speranţele. Pleacă, treci chiar în noaptea asta frontiera.
Jean Lacheneur, martor la această scenă, se apropie.
— Voi pleca şi eu, părinte, zise el, şi vă rog s-o primiţi pe sora mea.
Locul lui Marie-Anne este aici şi nu să bată drumurile.
— Fie, zise abatele, pleacă. N-am văzut numele tău pe nici o listă, nu eşti urmărit.
Despărţit astfel de cea care era soţia lui, Maurice vru să mai vorbească cu ea, să-i dea ultimele sfaturi, dar abatele nu-i dădu voie.
— Fugiţi! spuse el, reţinând-o pe Marie-Anne. Adio.
Preotul se grăbise prea tare.
Când Maurice avea atâta nevoie de sfaturile sale înţelepte, el îl lăsă
pradă mâniei turbate a lui Jean Lacheneur.
— Iată, strigă Jean, de îndată ce ieşiră, asta-i opera domnilor de Sairmeuse şi a marchizului de Courtomieu. Eu nu ştiu unde a fost aruncat corpul tatălui meu executat, dumneavoastră nu vă puteţi îmbrăţişa tatăl, lovit de ei în mod laş, prin trădare.
Izbucni într-un rîs nervos, strident, înspăimîntător şi continuă cu o voce spartă :
— În seara asta se sărbătoreşte nunta lui Martial cu domnişoara Blanche. . Iar noi trebuie să plecăm în lume, fără prieteni, fără adăpost. Ei acolo stau la masă, râd, ciocnesc. .
359
Nu era nevoie de mai mult pentru ca mânia lui Maurice să se aprindă din nou.
— Îl voi provoca pe Martial, acum, la el acasă! strigă.
Dar Jean îl întrerupse :
— Nu, nu aşa! Sunt laşi, vă vor aresta. Îi veţi scrie, iar eu voi duce scrisoarea.
Asumîndu-şi toate riscurile, intrară în prima cârciumă pe care o întâlniră în drum şi provocarea scrisă fu încredinţată lui Jean Lacheneur.
CAPITOLUL 38.
Să tulbure sărbătoarea din castelul Sairmeuse, să schimbe în tristeţe bucuria primei zile de căsătorie, să înspăimânte cu sinistre presimţiri căsătoria lui Martial şi a domnişoarei Blanche de Courtomieu. Iată ce dorea în realitate Jean Lacheneur. Căci nu credea că Martial, triumfător şi fericit, va accepta provocarea lui Maurice, nefericit şi proscris.
Primirea vădit binevoitoare a lui Martial îl descumpăni puţin. Îşi reveni însă văzând ce efect formidabil produsese provocarea teribil de jignitoare a lui Maurice. Şi, în timp ce străbătea saloanele scăldate într-o lumină orbitoare, Jean nu se gîndi nici la bocancii lui grosolani cu ţinte, nici la hainele de ţăran. Tremurînd de nelinişte, se întreba:
„Ce se va întîmpla acum?"
