Într-o frumoasă dimineaţă de aprilie proscrişii se opriseră ca să ia masa la un han. Terminând de mâncat, Maurice se dusese să plătească
hangiţei, cînd un strigăt sfîşietor îl făcu să se întoarcă. Marie-Anne palidă, cu privirea rătăcită, fluturînd un ziar i se adresă cu o voce spartă :
— Acolo! Maurice, priveşte!
Era un ziar vechi de două săptămîni, uitat fără îndoială de vreun călător, şi care de atunci zăcea pe masă.
Maurice îl luă şi citi :
„Ieri a fost executat Lacheneur, capul rebelilor din Montaignac.
Acest ticălos instigator şi-a păstrat până şi pe eşafod îndrăzneala vinovăţiei de care a dat dovadă...”
Tot restul articolului, scris sub influenţa ideilor ducelui de Sairmeuse şi a marchizului de Courtomieu, continua pe acest ton.
— Tatăl meu a fost executat, rosti Marie-Anne cu sfîşiere, şi eu, fiica lui, n-am fost acolo ca să-i primesc ultima dorinţă şi ultima privire.
Se ridică şi, cu un glas aspru şi imperios, declară :
— Nu merg mai departe. Trebuie să ne întoarcem chiar în clipa asta, fără să mai pierdem un minut! Vreau să mă înapoiez în Franţa!
— Să plecăm, o susţinu Maurice, să ne întoarcem!
Dar un lucru grav, înspăimântător, cu repercusiuni asupra viitorului lor îi neliniştea pe amîndoi.
356
Să mărturisească oare Marie-Anne că este însărcinată? Ea voia să
facă acest lucru, spunând că acela care a comis o greşeală trebuie să se resemneze şi să-şi primească pedeapsa, să se umilească.
Tremurând numai la ideea dispreţului care o aştepta pe tânăra fată, Maurice o imploră, o rugă cu lacrimi în ochi sa nu spună nimic să ascundă
situaţia în care se află.
— Certificatul nostru de căsătorie nu va închide gura răutăcioşilor, spuse el.
Din nefericire, Marie-Anne cedă.
În ziua următoare, pe 17 aprilie, la căderea nopţii, fugarii ajunseră la ferma lui taica Poignot. Maurice şi caporalul Bavois erau deghizaţi în ţărani.
Bătrînul soldat făcuse, pentru siguranţa tuturor, un sacrificiu care îi storsese o lacrimă; îşi tăiase mustaţa.
CAPITOLUL 37.
Abatele Midon şi Martial discutaseră şi stabiliseră împreună, în Piaţa Armelor din Montaignac, condiţiile evadării baronului d'Escorval.
— Daţi-mi înapoi scrisoarea, i se adresase Martial, şi îl voi salva pe baron.
— Salvaţi-1 pe baron, răspunsese abatele, şi scrisoarea vă va fi înapoiată.
— Acesta e ultimul meu cuvânt, părinte, rosti Martial. Înapoiaţi-mi chiar acum ciorna pe care mi-a smuls-o viclenia lui Chanlouineau, şi vă
jur pe onoarea mea că voi face tot ce este omeneşte posibil ca să-1 salvez pe baron. Dacă nu, dacă nu aveţi încredere în cuvântul meu, atunci bună
seara.
Situaţia era disperată, pericolul iminent, timpul măsurat.
Abatele scoase scrisoarea din buzunar şi, întinzân-du-i-o lui Martial, rosti pe un ton solemn :
— Iată, domnule! Şi amintiţi-vă că v-aţi dat cuvântul.
— Îmi voi aminti, părinte. Duceţi-vă să căutaţi frânghiile.
Aşa se explica durerea abatelui Midon când avu loc înspăimântătoarea prăbuşire a baronului şi uimirea lui când îl auzi pe 357
Maurice strigând că funia era tăiată.
— Încrederea mea 1-a ucis pe baron, îşi spuse el.
Şi cu toate astea nu se putea hotărî să arunce asupra lui Martial această fărădelege. Răsuflă uşurat abia după ce-1 ştiu pe domnul d'Escorval instalat la Poignot şi după ce văzu îndepărtându-se cortegiul destinat să-i inducă în eroare pe urmăritori.
Faptul că baronul suportase să fie transportat demonstra că în acest sărman trup zdrobit sălăşluia o vitalitate pe care n-ai fi putut-o bănui.
Acum era necesar să fie procurate instrumentele chirurgicale şi medicamentele de care bolnavul avea nevoie. De unde însă şi prin ce mijloace? Poliţia marchizului de Courtomieu ţinea sub supraveghere medicii şi farmaciile. Trecutul abatelui Midon - care timp de zece ani fusese medicul şi chirurgul săracilor - rezolvă dificultăţile prezentului.
Cînd se făcu întuneric, acesta îmbrăcă o cămaşă lungă, albastră, îşi acoperi faţa cu o pălărie mare de postav şi se îndreptă spre Sairmeuse.
