— N-ar trebui să ne grăbim să-1 transportăm pe tata, domnule abate? întrebă Maurice. N-ar trebui ca înainte de apusul soarelui să fim în Piemont?
Dar preotul nu se clinti şi, cu o voce tristă, îi spuse :
— Dacă am încerca să-1 transportăm pe domnul d'Escorval dincolo de frontieră ar însemna să-1 omorâm. La o oră şi jumătate de aici locuieşte un ţăran de care răspund, un anume Poignot, care a fost odinioară
arendaşul domnului Lacheneur. Are acum, împreună cu cei trei fii, o fermă
348
destul de mare. Ne vom procura o targa şi-1 vom purta pe domnul d'Escorval la acest om de treabă. După ce-1 vom instala acolo pe baron, continuă el, unul dintre dumneavoastră, domnilor, va lua pe targă locul rănitului, ceilalţi îl vor purta şi veţi încerca să treceţi în Piemont. Ajunşi la frontieră, vă veţi strădui să vă purtaţi cu stângăcie, vă veţi ascunde dar, în aşa fel încât să fiţi văzuţi peste tot.
Toată lumea înţelegea acum planul atât de simplu al preotului. Era vorba să fie creată o pistă falsă, destinată să-i înşele pe agenţii trimişi de domnul Courtomieu şi ducele de Sairmeuse. Mai rămânea să facă rost de targă, şi ofiţerii se sfătuiau la ce uşă să bată, când caporalul Bavois îi întrerupse :
— Iertaţi-mă, li se adresă el, nu vă deranjaţi, ştiu, la zece paşi de aici, un netrebnic de hangiu care îmi va rezolva treaba.
Plecă în goană şi în mai puţin de cinci minute reapăru aducând un fel de targă, o saltea subţire şi o pătură. Se gândise la toate.
Se iveau zorii. Ceaţa care se legăna deasupra colinelor se coloră cu sclipiri trandafirii şi liliachii. Tristul cortegiu; condus de abatele Midon, o luă peste câmp. Bărbaţi şi femei se opreau, urmărind cu ochi înlăcrimaţi pe acei oameni care păreau că duc un mort.
După trei ore de mers, zăriră ferma lui Poignot. Din fericire, la o bătaie de puşcă de casă era o mică pădurice. Abatele îi puse pe toţi să se adăpostească aici, recomandându-le cea mai strictă prudenţă până când el se va duce să se înţeleagă cu omul în care îşi pusese toate speranţele.
Cînd ajunse în curtea fermei, un om mititel, foarte slab, cu părul cărunt şi faţa tăbăcită de soare ieşea din grajd.
Era moş Poignot.
Pe dată, fără să-i lase timp abatelui să deschidă gura; începu să-i povestească încurcăturile lui. În noaptea răscoalei adăpostise un nenorocit care primise o lovitură de sabie. Nici nevastă-sa nici el nu ştiau să-i panseze rana şi nu îndrăzneau să cheme un doctor.
— Şi rănitul acesta, adăugă el, e Jean Lacheneur, fiul fostului meu stăpân.
O nelinişte teribilă cuprinse inima preotului. Acest fermier, care adăpostise un rănit, va consimţi să primească încă unul? Vocea abatelui Midon tremură când îşi formulă cererea.
349
— Ştiţi, domnule paroh, răspunse cu răceală fermierul, cât de mult risc făcând din casa mea un spital pentru răsculaţi? Mi s-a spus, continuă
el, că sînt un laş pentru că n-am vrut să fiu amestecat în complot. Acum sunt chemat să-i strâng pe răniţi. Cred că pentru asta îţi trebuie tot atâta curaj ca şi pentru a trage cu puşca. Duceţi-vă şi aduceţi-1 pe domnul d'Escorval. Nu se află aici decît ne-vastă-mea şi cei trei fii, nimeni nu-1 va trăda!
Peste o jumătate de oră, Baronul era culcat într-un mic pod, unde fusese instalat şi Jean Lacheneur. De la fereastră, abatele Midon şi doamna d'Escorval putură să vadă cum se îndepărta cu iuţeală cortegiul destinat să-i înşele pe spioni. Caporalul Bavois, cu capul înfăşurat în cârpe însângerate, îl înlocuise pe baronul d'Escorval.
Poliţia nu descoperi nimic; nu află nici un amănunt al evadării, nu află nici una din întâmplările acestei călătorii de mai bine de trei leghe, în plină zi, a celor şase persoane, purtînd un rănit pe o targă. Printre cele două mii de ţărani care crezuseră cu adevărat că acel rănit era baronul d'Escorval nu se găsi nici un delator.
Apropiin-du-se de frontieră, aşteptară totuşi să se facă noapte înainte de a bate la uşa unui han izolat pe care îl observaseră şi unde sperau să
găsească o călăuză pentru a trece defileul.
O veste îngrozitoare îi aştepta.
Hangiul care le deschisese le dădu de ştire despre sângeroasele represalii care avuseseră loc la Montaignac. Din fericire, sau din nefericire, hangiul nu ştia de evadarea domnului d'Escorval şi nici de arestarea lui Lacheneur.
La miezul nopţii fugarii o porniră la drum şi în zori ajunseră pe teritoriul piemontez.
— Datoria noastră este îndeplinită, domnule, i se adresară ofiţerii lui Maurice. Ne întoarcem în Franţa. Trebuie să ne luăm rămas bun!
Cu ochii plini de lacrimi, Maurice îi privi îndepărtân-du-se pe acei oameni curajoşi. Rămăsese acum singurul protector al lui Marie-Anne, care palidă, zdrobită, frântă de oboseală şi emoţie, tremura la braţul lui.
Şi totuşi, nu erau singuri.
Alături de el se mai afla şi caporalul Bavois.
350
CAPITOLUL 36.
Marie-Anne ştiuse să găsească în ea însăşi resursele unui curaj bărbătesc. Dar şi puterea omenească îşi are limitele ei.
De fiecare dată, după eforturi extraordinare; soseşte un moment în care trupul trădează cea mai hotărâtă voinţă. Cînd încercă să pornească din nou la drum tânăra fată simţi că e la capătul puterilor: picioarele umflate n-o mai susţineau, capul i se învârtea, greaţa îi întorcea stomacul pe dos şi o senzaţie de frig intens o pătrunsese până în inimă.
Din fericire, satul, a cărui clopotniţă o zăriseră prin ceaţa dimineţii, nu era departe. Se numea Saliente. A patra casă era un han. Intrară şi, pe un ton sec, îi porunciră stăpânei s-o conducă pe tânăra doamnă într-o cameră şi s-o ajute să se culce.
Maurice şi bătrânul soldat trecură în sala mare să ceară ceva de mîncare. Au fost serviţi, dar privirile care se opriră asupra lor nu erau câtuşi de puţin bienvoitoare.
Un bărbat corpolent, care părea a fi stăpînul hanului, se învârti în jurul lor mai mult timp examinîndu-i cu coada ochiului şi, în sfîrşit, îi întrebă cum îi cheamă.
— Mă numesc Dubois, răspunse Maurice fără să ezite. Călătoresc în folosul negoţului meu, împreună cu nevastă-mea, care e sus, şi cu arendaşul meu, aici de faţă.
— Şi ce comerţ faceţi? mai întrebă hangiul.
— Am venit în afurisitul ăsta de ţinut al curioşilor să cumpăr catâri, zise Maurice, lovindu-se peste chimir.
