La sunetul aurului, bărbatul cel corpolent îşi scoase boneta de lână.
Creşterea catârilor reprezenta ocupaţia de bază a ţării sale. Era adevărat că
negustorul era foarte tînăr, dar avea chimirul plin; şi asta era de-ajuns!
Maurice se felicita pentru prezenţa sa de spirit. Bătrânul caporal nu era însă prea încântat.
— Suntem prea aproape de frontieră, ca să poposim aici, mormăi el.
Credea, aşa cum spera şi Maurice, că după douăzeci şi patru de ore de repaus absolut, Marie-Anne îşi va recăpăta puterile. Se înşelau însă
amîndoi. La drept vorbind, tânăra fată nu părea să sufere, dar stătea nemişcată, amorţită, încremenită într-o toropeală din care nimic nu putea 351
s-o scoată. A treia zi seara o auziră şoptind câteva cuvinte. Amintirea atâtor nenorociri, a căror victimă fusese, îi revenea puţin câte puţin, tulbure şi confuză, asemeni reminiscenţelor unui vis îngrozitor.
Câtă diferenţă între zilele în care trăia fericită, înconjurată de onoruri şi invidii, în frumosul castel de Sairmeuse, a cărui stăpână se crezuse, şi momentul de faţă, cînd zăcea, fugară şi părăsită, într-o sărăcăcioasă cameră de han, fără altă protecţie decît a unui bătrân ostaş
dezertor şi a iubitului ei proscris.
Cine îi impusese rolul odios pe care îl jucase între Maurice, Martial şi Chanlouineau?
Cînd acest nume îi trecu prin minte, întreaga scenă din celulă îi apăru ca într-o străfulgerare. Chanlouineau, condamnat la moarte, îi dăduse o scrisoare spunându-i :
„S-o citeşti cînd eu nu voi mai fi”.
Putea s-o citească acum, cînd el căzuse sub gloanţe. Dar ce făcuse cu scrisoarea? Nu se mai gîndise la ea din momentul în care o primise. Se ridică şi, cerând rochia, îşi pipăi cu febrilitate buzunarul. Cînd simţi un fâşâit prin stofă, scoase un strigăt de bucurie. Scrisoarea era acolo.
O deschise, o citi încet de două ori şi, lăsîndu-se să cadă pe pernă, izbucni în lacrimi.
Neliniştit, Maurice se apropie.
— Ce ţi s-a întâmplat, pentru Dumnezeu? o întrebă el îngrijorat.
Ea îi întinse scrisoarea spunîndu-i :
— Citeşte.
Iată ce scrisese Chanlouineau probabil în ajunul răscoalei:
„Marie-Anne,
Complotul va izbucni. Şi dacă va reuşi, claca va eşua, eu voi muri.
Am hotărât acest lucru în ziua în care am aflat că nu se mai poate să nu te căsătoreşti cu Maurice d'Escorval. Dar complotul nu va reuşi şi îl cunosc destul de bine pe tatăl tău ca să ştiu că n-o să vrea să
supravieţuiască înfrângerii. Ce se va întîmpla cu tine dacă Maurice sau fratele tău vor fi şi ei omorîţi? Vei fi obligată să cerşeşti pe la porţi? M-am gîndit mereu la acest lucru. Am chibzuit bine şi iată ultima mea dorinţă : Te las moştenitoarea tuturor bunurilor mele : casa mea de la Borderie, cu grădina şi viţa de vie, pădurea şi păşunile de la Berarde şi 352
cinci sfori de pământ de la Valrollier.
Amănunte despre toate aceste lucruri, şi despre altele, vei găsi în testamentul pe care l-am făcut în favoarea ta şi pe care l-am depus la notarul din Sairmeuse. Poţi să le accepţi fără teamă căci, neavând rude, sunt stăpân pe bunurile mele. Dacă n-ai să vrei să rămâi în acest ţinut notarul va găsi cu uşurinţă pe cineva care să cumpere totul pentru patruzeci de mii de franci. Dar ai face mai bine să rămâi în ţinutul nostru în caz de nenorocire. Se poate locui destul de bine în casa de la Borderie de când am împărţit parterul în trei părţi şi am reparat coşul de la bucătărie. Camera de la primul etaj a fost aranjată de cel mai faimos tapiţer din Montaignac. A ta să fie.
Pe vremea cînd eram nebun şi îmi ziceam că poate această cameră
va deveni a noastră, am încercat să adun în ea tot ce poate fi mai frumos.
Drepturile de succesiune vor fi costisitoare, dar există un mic sold. Dacă
vei ridica placa căminului din camera cea frumoasă, vei găsi într-o cutie o sută douăzeci şi şapte de ludovici de aur şi o sută patruzeci de scuzi de cîte şase livre.
Dacă vei refuza această donaţie înseamnă că vrei să mă aduci la disperare chiar şi atunci cînd mă voi afla în pământ. Accept-o, dacă nu pentru tine, cel puţin pentru... nu îndrăznesc să scriu asta, dar mă vei înţelege prea bine...
Dacă Maurice nu va fi omorît, - şi eu voi încerca să fiu mereu între el şi gloanţe -, te va lua de soţie. Atunci va fi nevoie poate de consimţămîntul lui ca să accepţi donaţia. Sper să n-o refuze. Nu eşti gelos pe morţi! El ştie, de altfel, că niciodată nu i-ai acordat nici măcar o privire bietului ţăran care te-a iubit atât. Nu te supăra pentru ceea ce scriu ; sunt ca un om în agonie, care va muri cu siguranţă...
Aşadar, adio, Marie-Anne.
Chanlouineau”
Maurice citi de două ori, înainte de a restitui, această scrisoare care palpita la fiecare cuvânt de o pasiune sublimă.
Se reculese un moment şi spuse cu voce înăbuşită:
— Nu poţi să refuzi, ar fi urât din partea ta.
Se simţea ca lovit de trăsnet de măreţia sufletească a acestui ţăran.
După ce îi salvase viaţa la Croix-d'Arcy, după ce îl smulsese pe baronul 353
d'Escorval din mâinile călăului, dorindu-şi moartea fără să se plângă, fără
