vreun reproş, pentru că nu era iubit, îşi întindea ocrotirea de dincolo de mormânt asupra femeii pe care o adorase. Comparându-se cu acest erou necunoscut, Maurice se simţea mic, neânsemnat, jalnic.
Marie-Anne nu se restabilea însă. Lipsită de puteri, îi era imposibil să se ridice din pat. Şi cum în împrejurimi se afla un doctor, şi chiar unul cu o bogată experienţă; Maurice i se adresă după multe îndoieli.
Doctorul era unul dintre acei oameni căruia nu-i poţi da o vârstă.
Înalt, slab şi uşor adus de spate, avea fruntea brăzdată de riduri adânci, iar privirea, atunci cînd o aţintea asupra interlocutorului, era mai ascuţită şi mai tăioasă decât un bisturiu.
El se închise un sfert de oră cu Marie-Anne şi, cînd ieşi, îl trase deoparte pe Maurice.
— Tânăra doamnă este însărcinată, îi spuse el.
Acesta era secretul ezitărilor lui Maurice.
Rămase tăcut şi doctorul adăugă :
— Tânăra doamnă este într-adevăr soţia dumneavoastră, domnule Dubois?
Insistă într-un mod atît de ciudat pe acest nume : Dubois, privirea sa avu o strălucire atît de imposibil de susţinut, încât Maurice se simţi roşind până în albul ochilor.
— Nu-mi explic întrebarea dumneavoastră, domnule! îi răspunse pe un ton iritat.
Doctorul înălţă uşor din umeri.
— Vă cer scuze dacă doriţi. Remarc doar că sânteţi foarte tânăr pentru un soţ, că aveţi mâini prea fine pentru un geambaş. Omul care vă
însoţeşte are mustăţi neobişnuite pentru un fermier. Şi dacă după toate astea o să-mi spuneţi că au fost tulburări dincolo de frontieră, la Montaignac..
Maurice se simţi descoperit; îşi dădu seama că e în mîinile doctorului. Ce să facă? Să nege? La ce bun? Se gândi că uneori cel mai prudent lucru e să te destăinui cuiva, această supremă încredere obligând adesea la discreţie, aşa că răspunse cu emoţie în glas:
— Nu v-aţi înşelat, domnule. Bărbatul care mă însoţeşte şi cu mine sîntem refugiaţi, condamnaţi probabil la moarte în acest moment în Franţa.
354
Şi fără să-i lase timp doctorului să-i răspundă, îi relată
înspăimântătoarele întâmplări care îl aduseseră la Saliente şi povestea sfîşietoare a iubirii sale.
Nu ascunse nici numele lui, nici pe acela al tinerei fete.
Cînd sfîrşi, doctorul îi strânse mâna.
— Cam aşa ceva mi-am închipuit şi eu, zise el. Credeţi-mă, domnule. . Dubois, nu mai întârziaţi pe aici. Şi alţii pot să ghicească ceea ce am ghicit eu. Şi mai ales nu-i anunţaţi pe hangiu că plecaţi. Numai interesul i-a închis gura. Atâta timp cât veţi sta la el va tăcea. Dacă însă va afla că vă pregătiţi de plecare s-ar putea să trăncănească.
— Vai, domnule, cum să plecăm?
— În două zile tânăra doamnă va fi pe picioare, îl întrerupse doctorul. Credeţi-mă! Opriţi-vă în următorul sat şi daţi numele dumneavoastră domnişoarei Lacheneur. Vreau să spun, insistă el cu o oarecare amărăciune, că un om cinstit nu poate ezita să se căsătorească cât mai curând cu această nefericită tânără.
— Vai, domnule! strigă Maurice. V-aţi gîndit la ceea ce mă sfătuiţi să fac? Cum vreţi ca eu, un proscris, condamnat la moarte, să-mi procur actele care se cer pentru o căsătorie?
— Permiteţi-mi domnule! interveni doctorul. Nu mai sânteţi în Franţa, ci în Piemont. În această ţară se mai fac căsătorii fără formalităţile care vă îngrijorează.
— E oare posibil? exclamă Maurice.
Doctorul tăcu, s-ar fi zis că-şi reproşa că spusese prea multe, că se amestecase într-o problemă care nu-1 privea.
Apoi, reluă brusc, pe un ton hotărât.
— Ascultaţi-mă, domnule d'Escorval. Poimîine; miercuri, veţi închiria nişte catâri şi veţi pleca, domnişoara Lacheneur, bătrînul soldat şi dumneavoastră, ca pentru a face o plimbare. Vă veţi îndrepta spre Vigano, la trei leghe de aici, unde locuiesc eu. Vă voi conduce la un preot care este prietenul meu şi care, la recomandarea mea, va face ceea ce îi veţi cere.
Gândiţi-vă, să vă aştept miercuri?
— Da, domnule, desigur! Cum să vă mulţumesc?
Maurice era beat de fericire. Înţelegea foarte bine şubrezenia legală
a unei asemenea căsătorii, dar era încredinţat că va linişti astfel conştiinţa 355
tulburată a lui Marie-Anne, pe care sentimentul greşelii o ucidea.
Bătrînul doctor nu vorbise în vânt. Totul se petrecu aşa cum promisese. Un preot din Vigano binecuvîntă căsătoria lui Maurice d'Escorval şi a lui Marie-Anne Lacheneur, le eliberă un certificat pe care îl semnară, ca martori, doctorul şi caporalul Bavois.
În aceeaşi seară, catârii fură trimişi la Saliente şi fugarii porniră din nou la drum.
Atunci cînd se despărţise de Maurice, abatele Midon îi recomandase în mod expres să ajungă, cât mai grabnic posibil, la Torino.
— E un oraş mare, îi spusese el, vi se va pierde urma. Am acolo un prieten foarte bun; iată numele şi adresa lui. Vă veţi duce să-1 vedeţi şi sper ca prin el să vă trimit veşti despre tatăl dumneavoastră.
Aşadar, Maurice, Marie-Anne şi caporalul Bavois se îndreptară spre Torino.
