Sprijinit de uşorul aurit al galeriei, asistă la înfricoşătoarea scenă din salonaş. Niciodată n-ar fi îndrăznit să spere o răzbunare atât de promptă şi, mai ales, atât de teribilă.
Şi totuşi asta nu era încă nimic faţă de ceea ce urmă.
După ce o îndepărtă cu brutalitate pe Blanche, tânăra lui soţie, care nu-1 lăsa să iasă agăţându-i-se disperată de haine, Martial îl luă din nou de braţ pe Jean Lacheneur. Străbătu iarăşi marea galerie, printre invitaţii încremeniţi, dar în loc să intre în vestibul, Martial luă un sfeşnic aprins de pe o consolă şi deschise o uşiţă care dădea pe scara de serviciu. Urcară
până la etajul doi al castelului şi intrară într-un apartament pe jumătate gol, unde totul era în dezordine.
Era apartamentul de tânăr necăsătorit al lui Martial.
Odinioară, atunci cînd venea să-şi petreacă vacanţele lângă tatăl său, 360
acest apartament îi aparţinuse lui Jean.
De îndată ce intrară, Martial alergă la un mic scrin ce se afla într-un colţ, îl sparse mai mult decât îl deschise şi luă dintr-un sertar o hârtie împăturită foarte strâns, pe care o strecură în buzunar.
— Acum, zise el, să plecăm. Trebuie să evităm o scena; tatăl meu şi nevastă-mea mă caută fără îndoială. Ne vom explica afară.
Coborâră în grabă, ieşiră prin grădină şi ajunseră în curând pe aleea care ducea spre Sairmeuse.
Atunci Jean Lacheneur se opri brusc.
— Ce răspuns trebuie să-i comunic lui Maurice d'Escorval?
— Nici unul. Mă vei duce la el.
— Ceea ce îmi cereţi este imposibil, rosti Jean Lacheneur.
— De ce?
— Pentru că Maurice e urmărit. Dacă ar fi prins ar fi tradus în faţa Curţii tribunalului special şi fără îndoială condamnat la moarte. A găsit un refugiu sigur şi nu am dreptul să-1 desconspir.
Jean nu rezistase tentaţiei de a răspunde astfel, mai insultător decât dacă ar fi spus simplu : „Ne temem de trădători!"
— Te îndoieşti de mine, zise cu tristeţe Martial. Totuşi, insistă el, după ceea ce ai văzut şi ai auzit, nu mai poţi să mă bănui că eu aş fi tăiat frânghia pe care am dus-o baronului d'Escorval.
— Nu. Sînt convins că nu sânteţi vinovat de această laşitate cumplită. Totuşi vă răspund : e imposibil!
În loc să se revolte, Martial scoase din buzunar hârtia pe care o luase din apartamentul său şi, întinzându-i-o lui Jean, zise cu o voce înăbuşită :
— Cei care m-au făcut să suport ruşinea ca oamenii să se îndoiască
de cuvântul meu vor fi pedepsiţi. Şi dacă nu crezi că sînt sincer, iată
dovada pe care voiam să i-o dau lui Maurice şi pe care ţi-o încredinţez ţie.
— Ce dovadă e asta?
— E ciorna scrisă de mâna mea, în schimbul căreia tatăl meu a pus la cale evadarea baronului d'Escorval. O presimţire inexplicabilă m-a împiedicat să ard această dovadă compromiţătoare. Ia scrisoarea, datorită
ei voi fi la discreţia ta.
Oricare altul decât Jean Lacheneur ar fi fost mişcat de această
generozitate sufletească. El rămase neânduplecat. Inima-i era cuprinsă de 361
una din acele uri pe care nimic nu le stinge, care circulă prin vene la fel ca sângele şi care, departe de a dispare odată cu anii, cresc şi devin tot mai înspăimântătoare.
— Bine, zise el, am să i-o duc lui Maurice.
— Cred că ea poate reprezenta o garanţie pentru stabilirea unei înţelegeri.
Jean Lacheneur făcu un gest de ameninţare.
— O garanţie pentru înţelegere! strigă el. Domnule marchiz! Aţi uitat tot sîngele care a curs între noi? Cine i-a condamnat la moarte pe baronul d'Escorval, deşi era nevinovat? Oare nu ducele de Sairmeuse? Aţi uitat că dumneavoastră şi ai dumneavoastră l-aţi dus pe tatăl meu la eşafod? Cum i-aţi mulţumit acestui om care v-a dat o avere? Aţi încercat să-i seduceţi fiica, pe biata Marie-Anne.
— I-am oferit surorii dumitale numele şi averea vmea.
— Aş fi omorât-o cu mîna mea dacă ar fi acceptat! Eu nu voi uita toate astea şi am să vă dovedesc. Dacă vreo nenorocire va lovi nobila familie de Sairmeuse, gândiţi-vă la Jean Lacheneur! Şi dacă ţineţi atât de mult să-1 vedeţi pe Maurice, să fiţi mâine la prînz în landa de la Reche, va fi acolo.
Spunînd acestea, sări peste talazul drumului şi dispăru în întuneric.
Un fel de ameţeală puse stăpînire pe tânărul marchiz de Sairmeuse.
El, căruia nu i-ar fi păsat de părerea întregii lumi, fusese parcă lovit în moalele capului la gândul că Marie-Anne îl dispreţuia fără îndoială, că îl considera un trădător şi un laş. Dacă îl implorase pe Jean să-1 ducă la Maurice era pentru că spera ca prin acesta s-o găsească pe Marie-Anne şi să-i spună :
— Aparenţele sânt împotriva mea, dar sânt nevinovat şi am dovedit-o demascîndu-1 pe cel în cauză.
Sărbătorirea căsătoriei lui, care trebuia să aibă loc cu atâta fast, luase afârşit, invitaţii se grăbeau să se retragă. Se gândi că va fi singur între tânăra sa soţie, tatăl său şi marchizul de Courtomieu. Ce de reproşuri, strigăte, lacrimi, furii, ameninţări! Unde să-şi petreacă noaptea? Era în costum de ceremonie, cu capul gol, începuse să i se facă frig.
