Casa ocupată de duce la Montaignac i se păru că e o soluţie. Era lung drumul pînă acolo dacă îl străbăteai pe jos, dar în starea sa 362
sufletească acest lucru nu-i displăcea. Servitorul care veni să-i deschidă, rămase încremenit de uimire văzându-1.
— Aprinde un foc puternic în salon şi adu-mi haine să mă schimb.
Valetul îndeplini ordinele şi, în curînd, Martial se află singur întins pe o canapea în faţa căminului. Încercă să adoarmă dar nu fu în stare. Abia în zori reuşi să aţipească şi, când se trezi, după un somn agitat, era trecut de ora nouă.
— Să mi se pună şaua pe un cal, strigă el. Repede! Cât mai repede!
Îşi amintise de întâlnirea pe care o avea cu Maurice. Datorită iuţelii calului său ajunse în la Reche la unsprezece şi jumătate. Cum ceilalţi nu sosiseră încă, îşi legă calul de un brăduţ şi urcă sprinten până în punctul cel mai înalt al landei. Aici se aflase cocioaba lui Lacheneur. Nu rămăsese din ea decît cei patru pereţi înnegriţi de incendiu şi pe jumătate dărâmaţi.
Deosebit de emoţionat, Martial contempla ruinele, când auzi un fâşâit prin tufişuri. Se întoarse; Maurice, Jean şi caporalul Bavois soseau.
Bătrânul soldat purta sub braţ un pachet lung şi îngust, învelit în serj; erau săbiile pe care Jean Lacheneur le ceruse în timpul nopţii de la un ofiţer în rezervă din Montaignac.
— Ne pare rău, domnule, începu Maurice, că v-am făcut să
aşteptaţi. Remarcaţi totuşi că încă nu e amiază.
— Ţineam prea mult să mă justific, îl întrerupse Martial, ca să n-ajung la timp.
Maurice ridică dispreţuitor din umeri.
— Nu e vorba de a vă justifica, domnule, zise el pe un ton aspru până la grosolănie, ci de a ne bate.
— Sau nenorocirea vă face să fiţi nedrept, i se adresă Martial cu blândeţe, sau domnul Lacheneur, aici de faţă, nu v-a spus nimic.
— Jean mi-a povestit tot. Dar ura mea a rămas aceeaşi chiar dacă vă
dispreţuiesc mai puţin. Îmi datoraţi o întâlnire din ziua în care privirile noastre s-au întâlnit în piaţa din Sairmeuse, în prezenţa domnişoarei Lacheneur. Mi-aţi spus atunci : „Ne vom mai întâlni!" Iată-ne acum faţă în faţă.
Un val de sînge împurpura obrazul marchizului de Sairmeuse, luă
sabia pe care i-o prezentase caporalul Bavois şi, în poziţie de atac, rosti cu voce stridentă :
363
— Dumneata ai vrut-o! Amintirea lui Marie-Anne nu te mai poate salva.
Dar abia încrucişară lamele că strigătele lui Jean şi ale caporalului Bavois opriră lupta.
— Soldaţii! strigară ei. Să fugim!
Vreo doisprezece soldaţi se apropiau alergând din răsputeri.
— Ah, am spus eu! strigă Maurice. Laşul a venit, dar i-a anunţat pe jandarmi!
Făcu o săritură înapoi şi, rupînd sabia pe genunchi aruncă bucăţile în obrazul lui Marţial strigînd:
— Iată-ţi plata, nemernicule!
— Nemernicule! repetară Jean şi caporalul Bavois. Trădătorule, mârşavule!
Şi o luară la goană, lăsîndu-1 pe Martial ca trăsnit.
Printr-un efort extraordinar, acesta îşi reveni. Se îndreptă în goană
spre subofiţerul care comanda şi îl întrebă cu glas tăios:
— Mă recunoşti?
— Da, răspunse sergentul, sînteţi fiul ducelui de Sairmeuse.
— Ei bine, vă interzic să-i urmăriţi pe oameni ăştia!
— Nu pot să vă ascult, zise cu hotărâre sergentul. Am un ordin.
— Cel puţin, i se adresă Martial, nu veţi refuza să-mi spuneţi cine v-a trimis.
— Cum cine? Colonelul, la naiba! La ordinele pe care înaltul magistrat, domnul de Courtomieu, i le-a trimis aseară printr-un om călare.
O luă la goană, în timp ce Martial, clătinându-se mai tare decât un om beat, coborî landa şi se duse să-şi ia calul.
Dar nu se întoarse la castelul Sairmeuse. Reveni la Montaignac şi îşi petrecu restul după-amiezii închis în cameră.
Chiar în aceeaşi seară, expedie la Sairmeuse două scrisori: una adresată tatălui său, cealaltă tinerei sale soţii.
364
