— Marchize!
— Bine! Aşadar e încă o infamie a marchizului de Courtomieu? E a doua oară, continuă el, când acest nemernic încearcă să dezonoreze numele de Sairmeuse. Ca să fiu crezut, când voi afirma acest lucru, trebuia să o rup cu fiică-sa.. şi am făcut-o. Nu regret, căci nu mă căsătorisem decât din respect pentru dumneavoastră şi din slăbiciune, pentru că trebuia să mă căsătoresc, şi pentru că nici o femeie, în afară de una singură, pe care nu pot s-o am, nu înseamnă nimic pentru mine.
— E foarte interesantă această încâlceală de sentimente, zise ducele.
Asta nu înseamnă că n-aţi compromis şansa politică a familiei noastre.
— Cred, dimpotrivă, că o salvez, răspunse Martial. Cu puţină
abilitate veţi putea arunca toată vina odioaselor represalii asupra marchizului de Courtomieu, păstrând pentru dumneavoastră doar prestigiul datoriei îndeplinite.
Ducele se înveseli, întrevedea planul fiului său.
— La naiba, marchize, strigă el, ştii că asta e o idee! Ştii că din acest moment mă tem infinit mai puţin de Courtomieu?
Martial căzu pe gânduri.
— Eu nu mă tem de marchiz, şopti el, ci de fiica lui, de nevasta mea.
369
CAPITOLUL 41.
Trebuie să fi trăit la ţară ca să-ţi poţi da seama cu câtă rapiditate extraordinară se răspândesc aici veştile. Aşa că zvonurile ajunseră la nenorociţii ascunşi la ferma lui taica Poignot chiar în seara în care se petrecuseră evenimentele la castelul din Sairmeuse.
Către ora zece, baronul aţipise, iar abatele Midon şi doamna d'Escorval coborâseră într-o mică încăpere ca să discute în linişte cu Marie-Anne cînd fiul mai mare al lui moş Poignot apăru cu chipul răvăşit.
Băiatul ieşise după cină cu mai mulţi prieteni ca să admire de departe splendorile de la castelul Sairmeuse şi se întorsese în grabă ca să-şi anunţe tatăl şi oaspeţii despre ciudatele evenimente care se întâmplaseră
în seara aceea.
— E de necrezut, murmură abatele Midon, năucit.
Nu era însă chiar aşa, şi preotul ar fi înţeles acest lucru dacă i-ar fi venit ideea s-o privească pe Marie-Anne. Aceasta se făcuse mai roşie ca focul, lăsase capul în jos şi, atât cât fusese posibil, se îndepărtase de cercul de lumină. Recunoscuse una din dovezile acelei mari pasiuni pe care tânărul marchiz de Sairmeuse i-o mărturisise în seara în care îi oferise numele şi îi spusese câtă aversiune simţea faţă de logodnica sa.
Dar abatele Midon era prea preocupat ca să mai observe ceva.
A doua zi aflară şi despre întâlnirea din landa de la Reche. Un ţăran îi văzuse pe cei doi adversari luând poziţia de atac, apoi pe soldaţii care alergară într-acolo, continuînd să-i urmărească pe Maurice, Jean şi caporalul Bavois. Era sigur însă că soldaţii se trudiseră degeaba. Fuseseră
întâlniţi, în jurul orei cinci, extenuaţi şi furioşi. Sergentul susţinea că
expediţia eşuase din cauza lui Martial, care îl reţinuse un moment.
În aceeaşi zi taica Poignot veni să-i povestească abatelui Midon că
ducele de Sairmeuse şi marchizul de Courtomieu se certaseră. Marchizul se întorsese, împreună cu fiica sa, la castelul de Courtomieu, iar ducele alergase la Montaignac.
Departe de a provoca o intensificare a măsurilor de severitate, imprudenţa teribilă a lui Maurice şi a lui Jean Lacheneur constitui punctul de plecare al unei indulgenţe generale. Toate ştirile care ajungeau acum la fermă erau garanţii de siguranţă. Mai întâi, se află că Maurice şi viteazul 370
caporal Bavois reuşiseră să ajungă în Piemont.
Despre Jean Lacheneur nu aveau nici o veste, se presupunea că nu părăsise ţinutul, dar nu exista nici un motiv ca să se teamă pentru el căci nu fusese trecut pe nici una dintre listele de urmărire.
Ceva mai târziu se află că domnul de Courtomieu se îmbolnăvise, nu mai ieşea din cameră şi că fiică-sa veghea la căpătâiul lui. Altă dată, taica Poignot, întorcîndu-se de la Montaignac, le spuse că ducele de Sairmeuse petrecuse o săptămînă la Paris, că se întorsese cu o decoraţie în plus, semn evident că era în graţii, şi că îi iertase pe toţi conjuraţii condamnaţi la închisoare.
Abatele Midon atribuia această schimbare în bine, acest brusc reviriment numai rupturii care se produsese între ducele de Sairmeuse şi marchizul de Courtomieu. Cu toată perspicacitatea lui, a fost, la fel ca toată lumea, înşelat de aparenţe. Numai Marie-Anne bănuia adevărul.
Recunoştea geniul lui Martial, acea inteligenţă plină de supleţe, căreia îi plăceau loviturile de teatru.
„Asta e pentru tine, îi spunea o voce dinăuntrul ei, pentru tine acţionează Martial astfel! Ce-1 interesează pe acest egoist soarta unor răzvrătiţi obscuri pe care nu-i cunoaşte? Dacă îi apără, o face pentru a avea dreptul să te apere pe tine, pe tine şi pe cei care îţi sunt dragi. Dacă
a eliberat prizonierii n-a făcut-o oare pentru că şi-a propus să îndrepte sentinţa nedreaptă de condamnare la moarte a baronului d'Escorval, deşi era nevinovat?”
Şi gândindu-se la toate astea, simţea cum îi scade aversiunea faţă de Martial. Dar vai! Nimic n-o mai putea emoţiona; nimic n-o mai putea sustrage tristeţii adânci care o năpădise.
Două luni după ce sosise la ferma bătrînului Poignot nu mai era decât umbra acelei frumoase şi surâzătoare Marie-Anne care culegea odinioară, atunci când trecea, atâtea şoapte de admiraţie. Slăbea şi se topea văzând cu ochii. În fiecare dimineaţă se scula mai palidă decât în ajun, în fiecare zi cearcănele albăstii din jurul ochilor ei negri se adânceau.
Neliniştit, abatele Midon o întrebase de nenumărate ori cu vocea lui blânda şi gravă:
— Copila mea, suferi, ce s-a întâmplat?
— Nu sufăr, părinte.
371
Şi cu toate astea, se topea de durere şi teamă. Credincioasă
promisiunii pe care i-o smulsese Maurice, nu mărturisise nimic nici despre starea în care se afla, nici despre căsătoria contractată în mica biserică din Vigano. Şi cu o groază de nespus, vedea apropiindu-se clipa în care nu va putea să mai ascundă faptul că era însărcinată.
