De două-trei ori abatele Midon o privise atât de pătrunzător, încît ea se pierduse cu firea. Oare acesta bănuia ceva?
La fermă începu să se facă simţită lipsa banilor.
Proscrişii nu puteau să ia nimic din afară de frică să nu se trădeze, iar taica Poignot era la capătul resurselor. Abatele Midon se întreba cum să
iasă din încurcătură când Marie-Anne îi vorbi de testamentul pe care Chanlouineau îl făcuse în favoarea ei şi de banii ascunşi sub placa şemineului din camera cea frumoasă.
— Pot să mă duc în timpul nopţii, zise Marie-Anne, alerg pînă
acolo, intru, iau banii şi îi aduc aici.
— Ai putea să fii văzută, zise preotul şi, cine ştie, arestată. Te vor interoga. Ce explicaţie plauzibilă poţi să dai? Trebuie să acţionezi în plină
zi. Îţi vei face apariţia mâine, ca şi când te-ai întoarce din Piemont, te vei duce să-1 cauţi pe notarul din Sairmeuse, vei intra în stăpânirea moştenirii şi te vei instala la Borderie. Procedînd aşa, vei avea numai avantaje şi nici un inconvenient. Va fi uşor să comunicăm. Vom alege, înainte de-a pleca, un loc unde, de două-trei ori pe săptămână, te vei întâlni cu taica Poignot.
Peste două, trei luni, ne vei fi şi mai utilă. De îndată ce lumea se va obişnui cu şederea ta la Borderie, îl vom transporta acolo pe baronul d'Escorval. Convalescenţa va fi mult mai rapidă decât în podul strâmt şi scund, unde stă ascuns, suferind de lipsă de aer şi de spaţiu.
Şi adăugă după o pauză :
— Pentru tine însăţi, biata mea copilă, este absolut necesar să ieşi de aici unde trăieşti închisă. Va fi o binefacere să poţi ieşi afară, liberă, singură.
Tonul abatelui, expresia feţei, privirile i se părură tinerei fete atât de ciudate încît se făcu mai albă decît zidul de care se sprijinise, lipsită de puteri.
„Nu m-am înşelat, îşi spuse ea. Preotul ştie.”
O dată luată această hotărâre, conveniră ca, în aceeaşi noapte, taica 372
Poignot s-o conducă pe Marie-Anne la frontieră, de unde urma să ia diligenţa ce făcea legătura între Piemont şi Montaignac, trecând prin Sairmeuse. Abatele Midon o învăţase cu cea mai mare grijă ce trebuia să
spună despre şederea ei în străinătate. Tot ceea ce puseseră la cale a fost executat întocmai, şi a doua zi, către ora opt, locuitorii din Sairmeuse o văzură, cu adâncă uimire, pe Marie-Anne coborând din diligenţa care schimba caii.
— Fiica lui Lacheneur e aici!
Aceste cuvinte se răspândiră din casă în casă iute ca fulgerul.
Biata fată fu văzută plătind vizitiului locul, urcând pe strada principală, urmată de un argat care ducea un mic cufăr, şi intrînd la hanul Boul încoronat.
Când Marie-Anne ieşi de la han, găsi în faţa porţii o mulţime care o aştepta cu gura căscată şi ochii holbaţi. Mai mult de douăzeci de persoane se luară după ea până la uşa notarului, unde se dusese să bată.
În aceeaşi seară sigiliile fură rupte şi tânăra fată intră în posesia casei de la Borderie. Se afla singură în casa lui Chanlouineau! O dată cu venirea nopţii un sentiment de teamă puse stăpânire pe ea. I se părea că
uşa se va deschide şi acel om, care o iubise atât, îşi va face apariţia.
Alungind aceste spaime nebune, se ridică, aprinse o lumânare şi străbătu încet toate încăperile parterului, recunoscînd cuptorul proaspăt reparat.
În cele din urmă urcă în camera de la etajul întîi din care Chanlouineau făcuse altarul iubirii sale. Aici totul era minunat şi întrecea cu mult relatările tânărului. Asprul ţăran care se mulţumea cu o felie de pâine frecată cu usturoi, dăduse mai mult de douăsprezece mii de franci ca să împodobească acest sanctuar pe care îl destinase idolului său.
— Cât m-a iubit! şopti Marie-Anne, deosebit de emoţionată.
Dar n-avea voie să se lase în voia sentimentelor. Taica Poignot o aştepta fără îndoială la locul stabilit. Ridică placa şemineului şi găsi exact suma de care îi scrisese Chanlouineau.
A doua zi, când se trezi, abatele Midon primi banii.
Credincioasă recomandărilor preotului, Marie-Anne trăia singură, dar ieşea deseori să se plimbe şi oamenii din împrejurimi se obişnuiră cu, prezenţa ei. Ar fi fost chiar fericită dacă ar fi avut veşti de la Maurice. Ce se întâmplase cu el? De ce nu dădea nici un semn de viaţă? Ce n-ar fi dat 373
să se poată sfătui cu el! Şi asta mai ales pentru că se apropia momentul în care avea nevoie de cineva căruia să i se destăinuie, care s-o ajute, s-o îngrijească.
În această situaţie grea îşi aminti de bătrînul medic care o consultase la Saliente, purtându-se părinteşte cu ea şi care fusese unul dintre martorii căsătoriei ei de la Vigano.
„Dacă îl voi anunţa, va veni sa mă ajute” , se gândi Marie-Anne.
Nu mai avea timp să mai amâne, aşa că scrise pe data bătrânului medic şi îi dădu unui băiat din împrejurimi să ducă scrisoarea la Vigano.
— Domnul a spus că puteţi conta pe el, o anunţă, la întoarcere, tânărul comisionar.
În aceeaşi seară, Marie-Anne auzi o bătaie la uşă. Era într-adevăr acel prieten necunoscut care îi venea în ajutor. Acest om cumsecade ramase ascuns două săptămâni la Borderie. Când plecă într-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, ducea sub larga lui manta un copil - un băiat - de care jurase, cu lacrimi în ochi, să aibă grijă ca de propriul lui copil.
Marie-Anne păru să renască.
Nimeni în ţinut nu bănuia nimic.
CAPITOLUL 42.
Ca să părăsească Sairmeuse fără ceartă, în chip demn şi cu indiferenţă, doamna Blanche trebui să facă eforturi supraomeneşti şi să
apeleze la întreaga ei voinţă. Ce înspăimîntătoare mânie fierbea în ea, în timp ce, drapată într-o demnitate melancolică, murmura cuvinte pline de blândeţe şi de iertare!
De vreme ce se prăbuşea pretindea s-o facă cu eleganţă. Şi totuşi ea, cea atât de ruşinos părăsită, dispreţuită, alungată nu-şi mai aparţinea. Era legată de bărbatul căruia îi purta numele ca o livrea de servitute, şi care n-o voia, care o alunga. Se sfârşise cu tinereţea, cu viaţa, cu speranţele şi cu visele ei, cu toate că nu avea încă nici douăzeci de ani. Era condamnată, fără drept de apel, să trăiască singură, dezamăgită. Trebuia să se mulţumească cu enervantele consolări ale mătuşii Medie, care vărsa tot atâtea lacrimi pentru moartea unei pisici cât şi pentru cea a unei rude.
