Dacă sânteţi ultimul dintre oameni, puteţi să-mi daţi întâlnire şi să
trimiteţi soldaţii ca să mă aresteze. E şi asta o posibilitate.
Maurice d'Escorval”
— Ei bine? îl întrebă Martial pe marchizul de Courtomieu.
— Continui să nu înţeleg, răspunse pe un ton îngheţat bătrânul gentilom care avusese timp să-şi revină.
— Eu înţeleg, strigă Martial. Ştiu acum cine era ofiţerul care s-a introdus în camera unde pusesem frânghiile şi ştiu ce-a făcut!
Mototoli scrisoarea lui Maurice şi o aruncă în obrazul marchizului de Courtomieu, spunând :
— Iată-ţi plata, laşule!
Jignit astfel, baronul se prăbuşi pe un fotoliu, pe cînd Martial, fără
să mai întîrzie o clipă, se îndreptă spre ieşire; târându-1 după sine pe Jean Lacheneur, când tânăra sa soţie i se aşeză în cale, disperată.
— N-ai să pleci, strigă ea înnebunită, n-am să te las! Unde vrei să te duci? S-o întâlneşti pe sora tînărului ăsta pe care acum îl recunosc! Alergi să-ţi regăseşti amanta?
Scos din fire, Marţial o dădu la o parte.
— Nefericito, rosti el, îndrăzneşti s-o insulţi pe cea mai nobilă şi cea mai pură dintre femei. Dacă-i vorba pe-aşa, da, mă duc s-o întâlnesc pe Marie-Anne. Adio!
CAPITOLUL 35.
Cornişa stâncii unde coborâseră baronul d'Escorval şi caporalul Bavois era îngustă. Acolo unde era mai lată, nu măsura mai mult de un metru şi jumătate. Era extrem de accidentată, alunecoasă, zgrunţuroasă, tăiată de fisuri şi crevase. Astfel că, înainte de a se încumeta să-1 coboare pe baron, vrednicul Bavois îşi luă toate precauţiile posibile ca să nu fie târât de greutatea pe care trebuia s-o susţină. Îşi găsi un punct de sprijin, şi, numai cînd fu sigur de poziţia pe care şi-o găsise, îi spuse baronului:
— Sînt gata! Daţi-vă drumul să alunecaţi!
346
Deoarece frânghia se rupsese brusc şi baronul căzu, curajosul caporal fu proiectat violent în peretele turnului, apoi aruncat înainte. Mai mult de un minut, partea de sus a corpului îi rămase suspendată deasupra părpastiei în care se rostogolise domnul d'Escorval.
Prudent, dar cu o energie încăpăţânată, se agăţă cu genunchii şi cu vârfurile picioarelor de asperităţile stâncii, mîinile sale căutară un punct de sprijin şi, în sfîrşit ajunse din nou într-o poziţie sigură pe brâul de stâncă.
Era sigur că baronul murise căzând. Ceea ce îl uluia era faptul că frânghia i se rupsese în mîini. O frînghie atît de groasă încît văzând-o ai fi crezut-o îndeajuns de solidă ca să suporte de zece ori greutatea baronului. Cum nu putea să vadă din cauza întunericului, Bavois pipăi ruptura şi, spre marea lui uimire, o găsi netedă. Nici un fir, nici o rămăşiţă de cânepă, cum se pot vedea după o smulgere, tăietura era dreaptă.
„Lepădăturile, au tăiat frînghia! se gîndi el. Ăsta era zgomotul pe care bietul baron îl auzise în camera învecinată!"
Cu o privire rapidă, proprie oamenilor de acţiune, cântări situaţia pe toate feţele şi-şi dădu seama că e disperată. Brusc, îi veni o idee, încă
tulbure, dar pe care o simţea salvatoare. Îi trecu prin minte privind frînghia care îi servise să coboare din celulă pînă la acel prag şi care, solid înnodată, spânzura de-a lungul zidului.
Şi, vorbind în continuare cu el însuşi, de parcă ar fi fost doi Bavois, bravul caporal îşi spunea :
„Dacă te caţări, ajungi în cameră. Dezlegi frânghia fixată la fereastră, o înnozi cu asta de aici şi totul va face vreo optzeci de picioare de cânepă răsucită. O treci pe după o zăbrea întreagă, rămasă netăiată, dublând astfel frânghia şi, o dată întors aici, nu vei avea decât să tragi de unul din capete ca s-o desprinzi de acolo, de sus.”
Aşa că douăzeci de minute mai târziu se întoarse pe strâmta cornişă, după ce îndeplinise dificila şi îndrăzneaţa operaţie pe care şi-o propusese.
Jos de tot i se păru că distinge o luminiţă care se agita. Era evident că
exista un motiv deosebit de grav pentru ca prietenii baronului d'Escorval să aprindă o lumină ce putea fi văzută de la ferestrele fortăreţei, trădându-le prezenţa şi ducându-i la pierzanie.
„Mai bine să cobor cît mai repede, rosti el tare, ca pentru a-şi face curaj.”
347
Bătrînul soldat se întinse pe cornişă, şi, strângând din toate puterile frânghia cu mâinile şi cu genunchii, se dădu încet înapoi, spre prăpastie.
Ajunse jos foarte repede, cu mâinile şi genunchii zdreliţi, dar teafăr şi nevătămat. Căzuse totuşi ca un pietroi şi, cînd atinse pămîntul, şocul fu atît de puternic încît îi smulse un vaiet înăbuşit. Mai bine de un minut rămase jos, ameţit, sfârşit. Cînd se ridică, doi bărbaţi, pe care îi recunoscu ca fiind ofiţeri în rezervă, îl apucară de braţ. Repede, cu o surprinzătoare exactitate, le povesti toate amănuntele evadării; durerea, temerile sale şi ce obstacole, în aparenţă de netrecut, ştiuse să învingă.
Ofiţerii îi întinseră mâna.
— Baronul încă mai respiră, caporale, zise unul dintre ei.
Bavois privi cu atenţie, dar în zadar. Din locul în care se afla nu desluşea decît un grup în beznă, la cîţiva paşi de el.
Înaintă şi, la lumina tremurătoare a unei lumânări ţinută de Marie-Anne, asistă la un spectacol ce-1 mişcă până şi pe el, care nu o dată
ridicase morţii de pe câmpul de bătaie.
Baronul era întins jos, pe pământ, pe spate, cu capul sprijinit de genunchii doamnei d'Escorval. Nu era desfigurat ; capul nu-i fusese atins în cădere, dar era palid ca un mort şi avea ochii închişi. Din când în când era scuturat de convulsii, horcăia, şi atunci o şuviţă de sânge îi ieşea din gură, lunecînd de-a lungul buzelor şi scurgându-se până pe piept. Hainele îi fuseseră sfîşiate de-a binelea şi se putea vedea că trupul întreg îi era o rană înspăimântătoare.
Îngenuncheat lângă rănit, abatele Midon, cu o îndemânare admirabilă, ştergea sângele şi îi bandaja rănile cu fâşii din rufaria tuturor celor de faţă.
Maurice şi un ofiţer îl ajutau.
