Era încredinţată că baronul d'Escorval se afla printre conjuraţii pe care îi întâlnise în drumul spre Sairmeuse şi că lui i se adresase Chanlouineau.
Această eroare a domnişoarei Blanche, şi a altora de altfel, se datora faptului că în ţinut nu se obişnuia să i se spună vreodată lui Maurice altfel decît pe numele mic : domnul Maurice. Cînd se spunea „domnul d'Escorval” , era vorba de baron.
O dată scrisă şi semnată această depoziţie zdrobitoare, domnişoara Blanche privi evenimentele cu cea mai profundă indiferenţă. Dar această
superbă nepăsare era prefăcută. În realitate, în străfundul sufletului ei, domnişoara de Courtomieu binecuvînta conspiraţia eşuată.
Marie-Anne nu fusese oare purtată de vârtejul evenimentelor?
„Acum, gândea Blanche, marchizul îmi va aparţine şi am să-1 fac s-o uite repede pe această neruşinată care 1-a vrăjit.”
Iluzii deşarte! Vraja care făcuse ca pasiunea lui Martial să oscileze nehotărât între domnişoara de Courtomieu şi fiica lui Lacheneur dispăruse.
Surprins la început de farmecele tulburătoare ale domnişoarei Blanche, el descoperi în cele din urmă duritatea şi calculul disimulate sub aparenţele unei adorabile candori. Pus în gardă, Martial îşi dădu seama de răceala şi ambiţia ei, de uscăciunea sufletului, îi înţelese vanităţile pline de ferocitate, egoismul şi, comparînd-o cu nobila şi generoasa Marie-Anne, nu mai simţi pentru ea decât indiferenţă. Cu sînge rece şi stăpînire de sine îi fu uşor să joace comedia iubirii. Dar în timp ce părea să se ocupe numai de căsătoria sa, în timp ce o legăna pe domnişoara Blanche în visele înşelătoare ale celor mai plăcute proiecte de viitor, Martial nu se gândea decât la baronul d'Escorval.
Ce se întîmplase după evadare cu baronul şi cu caporalul Bavois?
Ce se întîmplase cu toţi cei care îi aşteptaseră la poalele stîncii?
Din fericire, percheziţiile cele mai minuţioase rămăseseră zadarnice.
Un singur martor declară că în dimineaţa în care avusese loc evadarea, întâlnise, pe când mijeau zorii, nu departe de fortăreaţă un grup de vreo doisprezece oameni care i se părură că duc un mort. Pusă în legătură cu împrejurarea în care fusese găsită frânghia şi cu petele de sînge, această
mărturie îl înspăimîntă pe Marţial. El mai reţinuse încă un amănunt relevat de anchetă. Iată ceea ce declarase unul dintre soldaţii care fuseseră de 341
gardă în noaptea evadării:
— Eram de santinelă în coridorul turnului, cînd, în jurul orei două şi jumătate, am văzut îndreptându-se spre mine un ofiţer. Mi-a spus parola, aşa că l-am lăsat să treacă. A traversat apoi coridorul şi a intrat în camera învecinată cu cea în care era închis domnul d'Escorval, de unde a ieşit după cinci minute.
— L-ai recunoaşte pe acel ofiţer? a fost întrebată santinela.
— Nu, pentru că avea o manta al cărei guler era ridicat până în dreptul ochilor.
Cine putea să fie acel misterios ofiţer? Și ce făcuse el în camera unde fuseseră depuse funiile? Marţial îşi chinuia mintea fără să găsească
un răspuns la aceste două întrebări. Îngrijorarea sa deveni atît de obsedantă încât se hotărî să recurgă la iscusinţa lui Chupin, cu toate că
acest trădător îi inspira o repulsie totală.
Încasînd preţul sîngelui lui Lacheneur, cei 20 000 de franci, care îl fascinaseră, Chupin părăsise casa ducelui de Sairmeuse. Retras într-un han de la periferie, îşi petrecea zilele singur, într-o cameră mare de la etajul întâi. Noaptea se încuia şi bea. Şi adesea era auzit cum striga şi cânta sau se lupta cu duşmani imaginari până la ziuă. Nu îndrăzni totuşi să nu răspundă ordinului, pe care i-1 aduse un soldat, de a se prezenta imediat la locuinţa ducelui de Sairmeuse.
— Vreau să ştiu ce s-a întîmplat cu baronul d'Escorval, îl întrebă
Martial pe neaşteptate.
Bătrînul pungaş tresări şi o roşeaţă trecătoare îi coloră obrajii arşi de soare.
— Decât să mă chemaţi ca să mă mai momiţi încă o dată, ar fi fost mai bine să mă lăsaţi liniştit în hanul meu. Mi s-a spus, continuă bătrînul pungaş cu o violenţă crescândă, că predându-1 pe Lacheneur îl voi sluji pe rege şi cauza cea bună. Şi cînd colo vă purtaţi cu mine ca şi cînd aş fi comis cea mai îngrozitoare crimă.
— Chupin, băiatule, i se adresă Martial, eu nu-ţi cer să-1 cauţi pe domnul d'Escorval ca să-1 denunţi, departe de asta. Vreau numai să te duci să afli dacă se ştie de trecerea lui prin Saint-Pavin sau Saint-Jean-de-Coche.
La acest ultim cuvânt bătrînul pungaş se făcu livid.
342
— Vreţi deci să fiu asasinat! strigă el cu gîndul la Balstain. Țin la pielea mea acum, cînd sunt bogat!
Şi, cuprins de un soi de panică, o luă la goană. Martial rămase uluit.
— S-ar zice că mizerabilul regretă ceea ce-a făcut. În orice caz nu era singurul.
Domnul de Courtomieu şi ducele de Sairmeuse ajunseseră şi ei să-şi reprozeşe exagerările primelor rapoarte şi proporţiile mincinoase pe care le dăduseră răzmeriţei.
Se acuzau reciproc de grăbirea fatală a judecăţii, de faptul că fusese lăsat la o parte orice fel de procedură, de nedreptatea sentinţelor.
Şi cu toate astea, cel care organizase complotul nu era încă judecat.
Închis într-o celulă vecină cu aceea a lui Chanlouineau, Lacheneur căzuse într-o toropeală sumbră, care dură tot timpul detenţiei. Nefericitul!
Greşelile sale fuseseră mari, pedeapsa era teribilă. Îşi sacrificase copiii orgoliului său rănit şi nu avu parte nici măcar de suprema consolare de a-i strînge la piept şi de a le obţine iertarea înainte de a muri. Singur la el în celulă, nu se putea gândi la altceva decât la fiul şi fiica lui, şi atît de mare era regretul pentru tot ceea ce provocase, încât nu îndrăznea să întrebe ce se întîmplase cu ei. Numai din mila unui jandarm află că nu se ştia nimic despre Jean şi că se credea că Marie-Anne plecase în străinătate împreună
cu familia d'Escorval.
Trimis în faţa Curţii tribunalului special, fu calm şi demn şi nu se acuză decît pe sine. Condamnat să i se taie capul, urcă treptele eşafodului cu un pas hotărât şi se întinse singur pe scândura fatală.
În aceeaşi seară, câţiva dintre foştii ofiţeri din armata lui Napoleon răspândiră peste tot vestea că marchizului de Courtomieu şi ducelui de Sairmeuse, care urmau şă-şi căsătorească copiii la sfîrşitul săptămânii, li se acordaseră recompense magnifice.
343
