O trase spre el pe tânăra femeie care plângea în hohote şi o sărută pe frunte. Zgomotul cizmelor pe cărare se auzea din ce în ce mai desluşit.
— Rămâneţi aici, le porunci lui Antoine şi soţiei sale. Am să ies eu; nu vreau să mă aresteze în casa voastră.
Spunînd acestea, ieşi cu pas hotărât, cu fruntea sus, cu privirea calmă şi sigură.
— Hei! strigă tare. Îl căutaţi pe Lacheneur, nu-i aşa? Iată-mă! Mă
predau.
Exista un om pe care această voce răsunătoare îl înfricoşa: era Chupin. Remuşeările, mai dureroase decât fierul înroşit, sfîşiau inima netrebnicului care, palid, tremurând, pierdut, căută să se ascundă în spatele soldaţilor.
Lacheneur se îndreptă spre el.
— Deci, tu eşti vânzătorul, Chupin, rosti el. N-ai uitat văd bine că
adesea, iarna, Marie-Anne îţi umplea covată goală, şi te răzbuni! Haide!
continuă el, îţi vei însuşi preţul sîngelui meu, dar nu-ţi va aduce fericire, trădătorule!
Îi legară mîinile şi mica trupă era gata să coboare cărarea, cînd, se ivi deodată un bărbat şiroind de sudoare, cu capul gol. Deşi aproape se întunecase, Lacheneur îl recunoscu pe Balstain. De îndată ce se putu face auzit, acesta strigă, arătând spre prizonier :
— Aha! L-aţi prins! Mie mi se cuvine răsplata. Eu l-am denunţat primul, carabinierii din Saint-Jean-de-Coche sunt martori. Trebuia să fie prins în noaptea asta în casă la mine, dar a profitat de absenţa mea ca să
336
fugă.
— Dacă aveţi vreun drept asupra, lui, îi spuse subofiţerul, va trebui să-1 susţineţi în faţa autorităţilor.
— Cum dacă am dreptul? îl întrerupse Balstain. Cine nu mi-1
recunoaşte?
Aruncă în jurul lui priviri ameninţătoare şi îl recunoscu pe Chupin.
— Tu eşti ăla? întrebă el. Îndrăzneşti să susţii că tu l-ai descoperit pe bandit? Şi-apoi continuă Balstain, la ce te poţi aştepta de la un viclean ticălos cum e Chupin? Toţi ştiu că pe puţin de zece ori a fost nevoit să
părăsească Franţa pentru faptele lui. Unde te refugiai cînd treceai frontiera? În casa mea, în hanul cinstitului Balstain. De cîte ori te-am salvat de la ştreang şi de la ocnă? N-am socotit. Şi ca să-mi mulţumeşti îmi furi ceea ce-mi aparţine, pui mîna pe omul ăsta care e al meu!
Un fulger neiertător de mînie străluci în privirea piemontezului.
Scoase cu ostentaţie cuţitul din buzunar şi rosti:
— Saint-Jean-de-Coche şi tu, bună Fecioară, primiţi jurămîntul meu. Blestemat să fiu dacă mă voi sluji la masă de vreun cuţit înainte de a-1 băga pe ăsta în pîntecul mârşavului care mă fură!
Spunînd acestea dispăru şi ceata se puse în mişcare.
Dar bătrînul pungaş nu mai era acelaşi. Nu-i mai rămăsese nimic din aroganţa lui obişnuită. Mergea cu capul în jos, frământat ca niciodată de tot felul de gânduri, asaltat de cele mai cumplite presimţiri.
Sunase ora două după miezul nopţii cînd Lacheneur fu întemniţat în fortăreaţa din Montaignac.
CAPITOLUL 32.
Singur, în celula sa, după plecarea lui Marie-Anne, Chanlouineau se lăsă pradă celei mai înspăimîntătoare disperări.
Deodată uşa se deschise şi marchizul de Courtomieu, care venea să
afle rezultatul vizitei făcute de Marie-Anne, intră.
— Ieşi! strigă Chanlouineau exasperat. Ieşi, altfel..
Fără să mai aştepte sfârşitul frazei, marchizul se îndepărtă în grabă, înspăimîntat şi teribil de surprins de această schimbare.
Viteazul ţăran se lăsă să cadă pe paiele celulei, zdrobit de acea 337
îngrozitoare nelinişte care îl face pe om să îmbătrânească într-o noapte.
„Oare Marie-Anne va şti să folosească arma pe care i-o pusese la îndemână? Martial se va speria de această scrisoare? Cu siguranţă că i se va face teamă!” , îşi tot spunea el.
Chanlouineau se înşela cu totul în această privinţă. Martial se prefăcuse înspăimântat doar ca să-l sperie pe taică-său, dar, la drept vorbind, considera ameninţarea puerilă. Marie-Anne ar fi obţinut de la el acelaşi ajutor chiar fără scrisoare.
Alte motive îl hotărâseră : dificultatea şi primejdia acţiunii, riscurile ce trebuiau înfruntate, prejudecăţile ce trebuiau învinse. I se părea frumos gestul de a salva viaţa baronului d'Escorval, un duşman aflat aproape de treptele eşafodului, cum i se părea potrivit demnităţii sale să salveze fericirea unei femei, pe care o adora, dar care îl preferase pe altcineva.
Nefericitul de Chanlouineau nu avea cum să prevadă toate astea şi era măcinat de temeri. Puţin după ora două noaptea tresări. Pe coridoare se auzi multă tevatură, se deschideau şi se închideau uşi. La lumina şovăielnică a felinarelor care luminară coridorul i se păru că-1 vede pe Lacheneur trecînd ca o umbră, târât de soldaţi. Era cu putinţă? Ar fi vrut să
se îndoiască de propriile-i simţuri, îşi spunea că nu fusese decît o fantomă
zămislită de febra care îi mistuia creierii.
