vă aibă în pază! Adio!
Lacheneur se îndepărtă deci, îmboldit de acea aţâţare pe care ţi-o dă
febra şi merse aşa, ceasuri în şir. Pierdu repede direcţia şi o luă la întâmplare peste munţii de la frontieră, înfrigurat, lovindu-se la fiecare pas de stânci. În cele din urmă se rătăci cu totul şi soarele se ridicase mult deasupra orizontului, cînd zări, în sfârşit, în această tristă singurătate, o fiinţă omenească pe care putea s-o întrebe unde se află.
Era un ciobănaş care mâna patru capre şi care, înspăimântat de înfăţişarea acelui străin, se împotrivi mai întâi să se apropie.
Totuşi o monedă îl atrase.
— Sânteţi, domnule, îi spuse el în dialect, chiar pe culmea lanţului de munţi şi chiar pe frontieră.
— Şi care e cel mai apropiat sat?
— Dinspre Savoia, Saint-Jean-de-Coche; dinspre Franţa, Saint-Pavin.
Aşadar, după atâtea eforturi cumplite nu se îndepărtase nici cu o leghe de hanul lui Balstain. Consternat de această descoperire, Lacheneur rămase un moment nehotărît, cugetînd. Şi încet, cu dificultăţi de nespus, coborî pantele abrupte care îl duceau spre Franţa. Tocmai intrase pe teritoriul Saint-Pavin, cînd văzu în faţa unei cabane izolate, o femeie vioaie şi drăguţă care torcea stând la soare.
Se târî cu greu pînă la ea şi, cu o voce sfîrşită, îi ceru ospitalitate.
Văzîndu-1 pe acest nenorocit obosit şi palid, cu veşmintele năclăite de sânge şi noroi, ţăranca cea drăguţă se ridică, mai mult uimită decît înspăimântată. Îl cerceta şi îşi dădu seama că vîrsta, înălţimea, înfăţişarea se potrivesc cu semnalmentele anunţate de toboşari şi răspîndite pe toată
frontiera.
— Sînteţi, zise ea, acela care a conspirat, care e căutat peste tot şi pentru care s-au făgăduit două mii de pistoli!
334
— Aşa e, răspunse Lacheneur, după un moment de tăcere, eu sînt.
Predaţi-mă dacă doriţi. Dar, fie-vă milă, daţi-mi o bucată de pâine şi lăsaţi-mă să mă odihnesc puţin.
— Să vă predau, domnule? exaclmă ea. Dar nu-i cunoaşteţi pe cei din familia Antoine! Intraţi, culcaţi-vă până vă pregătesc nişte ouă cu slănină. Cînd se va întoarce soţul meu vom vedea ce e de făcut.
Trecuse bine de amiază cînd apăru şi stăpînul casei, un muntean solid, cu privirea deschisă şi cinstită.
Observându-1 pe stărin, păli îngrozitor.
— Nenorocito! i se adresă el nevestei. Nu ştii că cel la care va fi găsit acest om va fi împuşcat, iar casa lui dărâmată!
Lacheneur se ridică, tremurînd.
— Voi pleca, domnule, zise el.
Dar ţăranul îl obligă să se aşeze din nou.
— N-am spus asta ca să vă alung, zise el. Sânteţi în casa mea şi veţi rămâne aici pînă voi găsi un mijloc prin care să vă pun la adăpost. Trebuie să mărturisesc, domnule, că nu va fi uşor să vă salvez. Se ştie că sînteţi prin împrejurimi. Un netrebnic de hangiu a trecut frontiera anume ca să vă
denunţe jardarmilor francezi. Şi asta nu e tot. Pe cînd străbăteam Saint-Pavin, urcând încoace, am văzut sosind opt soldaţi călări, conduşi de un ţăran, tot călare. Au spus că ştiu că sunteţi ascuns în sat şi au început să
intre în toate casele.
Aceşti soldaţi nu erau alţii decît cei din Montaignac, încredinţaţi lui Chupin de ducele de Sairmeuse.
— Fără puteri şi rănit cum sânteţi, reluă munteanul, nu puteţi face o călătorie lungă înainte de două săptămâni. Pînă atunci trebuie să vă
ascundeţi. Ştiu din fericire o ascunzătoare sigură în munte, la două bătăi de puşcă de aici. La noapte, am să vă duc acolo, cu provizii pentru o săptămînă.
Un strigăt înăbuşit al soţiei sala îl întrerupse.
— Soldaţii! Vin!
Un cuvînt imprudent al ciobănaşului pe care Lacheneur îl întrebase care e drumul, hotărîse, cu nici douăzeci de minute mai-nainte, soarta fugarului.
— L-am întîlnit „sus”. M-a întrebat drumul şi l-am văzut coborând 335
pe cărarea care trece prin faţa cabanei familiei Antoine.
Şi micul detaşament nu era la mai mult de două sute de paşi de casa în căre proscrisul găsise refugiu.
Antoine şi nevastă-sa se priviră şi aceeaşi teamă li se citi în priviri.
Îşi dădeau seama că oaspetele lor era cu desăvîrşire pierdut.— Veniţi, domnule! zise Antoine. Sărim pe fereastra din spate şi ajungem în munţi.
Călăreţii nu pot fi prea sprinteni când merg pe jos. Dacă nu veţi putea fugi, am să vă duc eu în spate.
— Sunteţi nişte, oameni tare buni! Dar aţi făcut şi aşa prea mult. Aş
fi cel mai laş dintre oameni dacă v-aş expune inutil. Nu mai suport, nu mai vreau să fiu salvat.
