331
Ajunsese tocmai lângă un zid scund de piatră cînd auzi o bătaie de tobă. Instinctiv se lipi de zid. De îndată, ajunse pînă la el o voce limpede şi răsunătoare, care spunea:
„Aducem la cunoştinţă că autorităţile din Montaignac făgăduiesc o recompensă de 20 000 mii livre celui care îl va preda pe numitul Lacheneur, mort sau viu. Se va plăti peşin în aur.”
Dintr-o săritură, nebun de spaimă şi de oroare, Lacheneur se ridică.
El, care se afla la capătul puterilor, găsi forţa s-o ia la goană, să fugă.
Unde să se îndrepte acum când era o momeală vie oferită trădării şi lăcomiei? Chiar mort valora o avere. Către ora două, străbătînd tufişurile înalte din Charves, observă doi oameni care se ridicaseră la apropierea lui şi o luaseră la goană. Le strigă:
— Hei, voi, de colo! Vreţi fiecare cîte o mie de pistoli? Sînt Lacheneur.
Aceştia se întoarseră, recunoscându-1 şi, la rîndul lui, îi recunoscu şi el. Erau dintre răsculaţi. Oamenii aveau în sac o jumătate de pîine şi o ploscă plină de rachiu.
— Luaţi, îi spuseseră ei bietului flămînd.
Se aşezară alături de el în iarbă şi, în timp ce Lacheneur mânca, îi povestiră toate nenorocirile lor.
— Ar trebui să te părăsim, i se adresă cel mai tânăr cu un aer întunecat, căci dumneata eşti acela care ne-a dus la pieire, care ne-a ruinat.
Ne-ai înşelat, domnule Lacheneur!
El nu îndrăzni să protesteze, atît de mult îl apăsa conştiinţa greşelilor sale.
— Lasă! Să vină totuşi cu noi, spuse celălalt ţăran, aruncîndu-i o privire ciudată.
Plecară şi, în aceeaşi seară, după nouă ore de mers, dintre care cinci noaptea peste munţi, trecură frontiera. Dar drumul lung n-a fost făcut fără
mustrări amare, fără cele mai crude învinuiri. Încolţit de întrebările însoţitorilor săi, Lacheneur mărturisi în cele din urmă şi că dăduse semnalul răscoalei fără a avea şanse de succes şi că făcuse totul numai din ură, acea ură de nestins pe care o nutrea împotriva familiei Sairmeuse.
,,Aşadar, gândeau ţăranii clocotind de furie, din cauza răzbunării lui s-au bătut şi au fost omorîţi atîţia oameni. El ne-a ruinat şi ne-a dus la 332
pierzanie.”
Fugarii ajunseră la prima casă de pe teritoriul sard. Era un han izolat, construit la o leghe înainte de Saint-Jean-de-Coche, şi ţinut de un anume Balstain. Trecuse de miezul nopţii cînd bătură la uşă. Li se deschise şi cerură să li se pregătească cina.
Lacheneur însă, epuizat de pe urma sângelui pierdut, zdrobit de eforturile unui drum atât de greu, declară că nu va cina. Se aruncă pe un pat mizerabil aflat în cealaltă încăpere a hanului şi adormi. Pentru prima oară, din momentul în care îl întîlniseră pe Lacheneur, cei doi fermieri erau din nou singuri. Aceeaşi idee le trecu prin minte. Se gândiră că, predîndu-1 pe Lacheneur, vor obţine iertarea. N-ar fi consimţit pentru nimic în lume să accepte vreun ban, dar să schimbe viaţa şi libertatea lor cu viaţa şi libertatea lui Lacheneur nu li se părea o trădare.
„— Şi-apoi ne-a înşelat!” îşi spuneau ei.
Se hotărâră ca îndată după cină să se repeadă pînă la Saint-Jean-de-Coche şi să-i înştiinţeze pe jandarmii piemontezi.
Dar cineva le-o luase înainte. Acesta era hangiul Balstain.
Aflînd numele oaspetelui care dormea fără nici o teamă sub acoperişul său, fu cuprins de ameţeală la gândul aurului promis şi, ieşind pe fereastră, alergă la jandarmi. Plecase de o jumătate de oră, cînd ieşiră şi fermierii. Aceştia trântiră atît de tare uşa, încît Lacheneur se trezi din cauza zdruncinăturii.
În prima încăpere nu se afla decât nevasta hangiului. Tulburată, neliniştită, femeia se aruncă în genunchi, strigînd :
— Fugiţi, domnule, fugiţi! Sînteţi trădat!
— Cine m-a vîndut? întrebă Lacheneur cu vocea gâtuită.
— Prietenii dumneavoastră, care au cinat acolo, la masa aceea.
Tocmai au plecat spre Saint-Jean-de-Coche, ca să vă denunţe. I-am auzit spunând că vor cumpăra viaţa lor cu a dumneavoastră. Şi mi-e ruşine să
mărturisesc că soţul meu a plecat şi el să vă vândă.
Lacheneur înţelegea acum! Şi această supremă nenorocire, după
atâtea altele, distruse în el ultimele resurse de energie. Lacrimi mari îi ţâşniră din ochi şi se prăbuşi pe un scaun, murmurînd:
— Să vină, îi aştept. Nu, n-am să mă mai mişc de aici!
Dar nevasta trădătorului îl zgâlţâi, îl împinse, l-ar fi cărat chiar, dacă
333
ar fi avut putere.
— N-o să rămâneţi aici, strigă ea cu vehemenţă. Plecaţi, salvaţi-vă!
Nu vreau să fiţi prins aici, asta ne va aduce nenorocire!
Cu un gest iute îl împinse afară pe Lacheneur şi, răsucindu-1 ca pe un orb pe care îl îndrepţi pe drumul cel bun, îi spuse:
— Ţineţi-o tot înainte, să aveţi mereu vântul în faţă. Dumnezeu să
