„Prietenii dumneavoastră veghează. Totul este gata în vederea evadării. Grăbiti-vă să tăiaţi gratiile de la fereastră. Maurice şi mama lui vă îmbrăţişează. Speranţă, curaj!”
Baronul recunoscu scrisul abatelui Midon. O bucurie imensă îl cuprinse, duse la buze scrisoarea care îi anunţa viaţa, libertatea. Alese apoi cea mai fină pilă şi se pregătea să atace enormele zăbrele, cînd i se păru că
uşa camerei învecinate se deschide. Cuprins de nelinişte, înainta cu paşi tăcuţi pînă la fosta uşă de comunicare, îngenunche şi îşi lipi ochiul de interstiţiile zidăriei.
Ceea ce văzu în camera cealaltă fu cât pe ce să-i smulgă un strigăt de uimire. Într-un colţ, luminat de un felinar mare, care se foloseşte la grajduri, se afla un om. Se învârtea repede şi, prin această mişcare, lăsa să
se desfăşoare, ca de pe o bobină, o frânghie lungă, înfăşurată în jurul lui.
Evident, frînghia îi era destinată, urmînd să fie atîrnată de cioturile zăbrelor tăiate. Dar cum de se afla omul acela singur acolo? De ce autoritate se bucura în fortăreaţă că putuse, în ciuda consemnului santinelelor şi al rondului, să ajungă în această încăpere?
Din nefericire, deschiderea din perete era astfel dispusă încît raza lui vizuală nu ajungea la înălţimea chipului acestui om. Incapabil să reziste curiozităţii care îi da ghes, domnul d'Escorval era gata să bată în perete ca să-1 întrebe cine e, cînd uşa camerei se deschise cu zgomot.
Un bărbat, a cărui figură rămînea tot în afara câmpului său vizual, intră, şi exclamă uimit :
— Ce faci, nenorocitule?
”Totul e descoperit!” se gîndi baronul.
De fel. Cel pe care domnul d'Escorval îl şi numea prietenul său nici măcar nu se întrerupse şi răspunse pe cel mai liniştit ton:
— După cum vedeţi, mă descotorosesc de toată cînepa asta care mă
stingherea grozav. Cîntăreşte şaizeci de livre. Şi ce volum! Am tremurat să
nu mi-o ghicească sub manta.
— Şi la ce-ţi folosesc frînghiile astea? întrebă nou-venitul.
325
— Am să fac în aşa fel încît ele să-i parvină domnului d'Escorval, căruia i-am aruncat două pile. Trebuie să evadeze în noaptea asta.
Atât de ireală părea această scenă încît baronului nu-i venea să-şi creadă urechilor.
— N-am să permit..
— Iertaţi-mă, îl întrerupse omul cu sfoara, veţi permite. Acesta este rezultatul credulităţii dumneavoastră. Trebuia să spuneţi „nu permit"
atunci cînd Chanlouineau v-a cerut să primească vizita lui Marie-Anne.
Ştiţi ce-a vrut băiatul acela? nimic altceva decît să-i dea domnişoarei Lacheneur o scrisoare de-a mea, atât de compromiţătoare încît dacă ea ar ajunge vreodată în mâinile unei anume persoane, pe care o ştiu, tatăl meu şi cu mine n-am avea altceva de făcut decât să ne întoarcem la Londra. Şi atunci ne vom lua adio de la proiectele de alianţă între cele două familii.
Ultimul venit scoase un suspin adânc, însoţit de o exclamaţie de durere. Domnul d'Escorval înţelegea acum. Cei care vorbeau dincolo de zid erau marchizul de Courtomieu şi Martial de Sairmeuse.
— Şi îngrozitoarea scrisoare? scânci marchizul de Courtomieu.
— Marie-Anne i-a dat-o abatelui Midon, care a venit să mă caute spunîndu-mi: „Sau baronul va evada, sau scrisoarea va fi dusă domnului duce de Riehelieu.” Am optat pentru evadare. Abatele a procurat tot ceea ce a fost necesar şi iată-mă aici.
— Aşadar, credeţi că dacă baronul scapă, vi se va înapoia scrisoarea?
— Fără-ndoială că da!
— Sărmane băiat! Deschide ochii. O dată baronul salvat, vă vor cere viaţa unui alt condamnat, folosindu-se de aceeaşi ameninţare.
— De fel, şi asta dintr-un motiv foarte simplu, pentru că am scrisoarea în buzunar. Abatele Midon mi-a restituit-o în schimbul cuvântului meu de onoare.
— Cum! strigă ducele. Ai dovada şi... Dar asta-i o nebunie! Arde hîrtia aia blestemată la flacăra felinarului, lasă-1 pe baron unde se află şi culcă-te liniştit.
— Aşa aţi face, domnule marchiz? întrebă Martial.
— Bineînţeles! Și fără nici o ezitare.
— Ei bine, nu v-aş felicita!
326
— Nu ai decât douăzeci de ani, dragul meu Martial, continuă ducele de Courtomieu pe un ton părintesc, şi arzătoarea generozitate a vîrstei.
Termină-ţi deci treaba, eu nu te voi împiedica, gîndeşte-te numai că totul poate fi descoperit, şi atunci..
— Liniştiţi-vă, domnule, îl întrerupse Martial, toate măsurile au fost luate. Tata, la rugămintea mea, i-a strâns pe toţi oamenii de pază, chiar şi pe santinele, sub pretextul de a le aduce la cunoştinţă câteva precauţii speciale. Aşa se face că am putut să urc fără să fiu văzut. Nimeni nu mă va vedea nici cînd voi ieşi. Dar să plecăm. Taică-meu nu poate să le predice la nesfîrşit soldaţilor.
Ieşiră, broasca şi zăvoarele scârţâiră şi atunci baronul se ridică. Se puse pe treabă. Numai că era prima oară cînd se folosea de o pilă şi nu ştia cum s-o manevreze. Şi asta nu era tot. Oricâte precauţii lua, fiecare muşcătură a pilei scotea un sunet ascuţit, strident, care îi îngheţa sângele în vine. După douăzeci de minute rezultatul era atît de slab, încît baronul fu năpădit de o descurajare îngrozitoare. Nu ştia cum să procedeze, cînd paşi numeroşi se opriră în faţa uşii.
Intră un soldat, căruia un ofiţer, rămas în prag, îi spuse :
— Ştii consemnul, caporale : e interzis să dormi. Dacă prizonierul are nevoie de ceva, strigi.
