— Mă gîndesc, domnule, spuse el rar, că dacă domnişoara Lacheneur mai avea unele îndoieli în privinţa valorii documentului.. acum nu le mai are.
Această afirmaţie căzu probabil ca o găleată de apă rece peste mânia ducelui de Sairmeuse. Îşi înţelese nebunia şi, înspăimîntat de cele spuse, rămase încremenit, cu gura căscată, cu ochii ieşiţi din orbite.
Fără să se mai ostenească să adauge vreun cuvînt, marchizul se 320
întoarse spre Marie-Anne.
— Vreţi să ne spuneţi, domnişoară, întrebă el, ce i se pretinde tatălui meu în schimbul acestei scrisori
— Viaţa şi libertatea baronului d'Escorval, domnule.
— Ah! strigă ducele, ştiam că mi se va cere imposibilul! De ce n-am fost căutat înainte de judecată? Atunci puteam orice. Acum am mâinile legate. Comisia s-a pronunţat, sentinţa trebuie să fie executată. Aşa că
domnişoară - nu mai spunea „frumoaso” - puteţi să vă folosiţi de documentul dumneavoastră.
Ducele se pregătea să iasă din salon, cînd Martial îl reţinu cu un gest.
— Să ne mai gîndim, zise el. O evadare ar fi desigur riscantă.
Totuşi, cu puţină îndrăzneală, dacă ai fi sigur că secretul e păstrat.. S-ar putea studia problema şi calcula consecinţele, ceea ce nu te angajează la nimic. Cînd trebuie să fie executată sentinţa?
— Mâine.
— Nu avem deci decât noaptea asta în faţa noastră, reluă marchizul.
Din fericire, nu e decât ora şapte şi jumătate, şi până la zece, tatăl meu poate să se arate în fortăreaţă, fără să trezească nici cea mai mică bănuială.
Se întoarse spre tatăl său şi îl întrebă pe neaşteptate :
— Aveţi vreun om pe care se poate conta în mod categoric?
— Am trei sau patru spioni.
— Niciodată! Mizerabilul care îşi trădează tovarăşii pentru câţiva bănuţi ne va trăda pentru câţiva ludovici. Ne trebuie un om cinstit, care să
împărtăşească ideile domnului d'Escorval, un fost soldat din armata lui Napoleon, dacă e posibil.
— Cunosc omul de care aveţi nevoie! strigă Marie-Anne.
— Fii atentă! Gîndeşte-te că ne trebuie un om viteaz, capabil să se devoteze şi să rişte mult.
— Cel de care vorbesc e aşa cum îl vreţi. Răspund de el.
— Cum se numeşte? întrebă Martial.
— Bavois, şi e caporal în compania I de grenadieri din legiunea Montaignac.
— Bavois! repetă Martial ca pentru a-şi fixa acest nume în memorie, Bavois! Tatăl meu va găsi un pretext ca să-1 cheme la el.
321
Se ridică şi se duse să se sprijine cu spatele de şemineu.
— Presupun, domnule, reluă el, că baronul d'Escorval a fost separat de ceilalţi condamnaţi.
— Desigur. E singur într-o cameră spaţioasă şi foarte confortabilă.
— Şi unde e situată camera asta?
— La etajul doi al turnului cu acoperişul neted.
— Turnul care se vede de departe şi e construit chiar în vârful stâncii?
— Exact.
— Cum e fereastra camerei baronului? continuă să întrebe Marţial.
— Destul de mare. . înaltă, mai ales. Şi nu are obloane ca ferestrele celulelor, dar e apărată de două rânduri de gratii de fier încrucişate şi afundate adânc în zid.
— Un fleac! Îi vii uşor de hac unei zăbrele de fier cu o pilă bună. În ce parte dă fereastra?
— Spre cîmpie.
— Adică spre prăpastie. Asta-i tot o dificultate. Dar e adevărat că pe de altă parte e un avantaj. Există paznici la baza turnului?
— La ce bun? Între zid şi marginea stîncii nu e loc pentru trei oameni. Nici chiar în plină zi soldaţii nu se hazardează pe această cornişă, care nu are nici parapet, nici balustradă.
— Încă o întrebare importantă, reluă Martial. La ce înălţime e fereastra camerei domnului d'Escorval?
