— Ah, îţi înţeleg indignarea, continuă Marţial, cu şi mai multă
înflăcărare. Dacă ţi-am adus o injurie vreau s-o răscumpăr. Am fost un nebun, un nenorocit vanitos, căci te iubesc. Nu iubesc şi nu pot să te iubesc decît pe tine. Marie-Anne, vrei să fii soţia mea?
Fata îl asculta uluită. Adineaori, în fundul celulei lui, Chanlouineau îi strigase că moare pentru ea. Şi acum Martial pretindea că-i va sacrifica ambiţiile şi viitorul.
Martial tăcuse. Înfierbântât de speranţă, dorea un răspuns, un cuvînt, 316
un semn. Dar Marie-Anne continua să tacă, nemişcată şi rece.
— Nu spui nimic! reluă el năvalnic. Te îndoieşti de sinceritatea mea? Ţi-e teamă de opoziţia tatălui meu? Voi şti să-i smulg consimţământul. De altfel, ce ne interesează voinţa lui? Am oare nevoie de el? Nu sânt stăpîn pe mine? Nu sînt bogat, imens de bogat? N-aş fi decât un biet prostănac dacă aş ezita între nişte prejudecăţi stupide şi fericirea vieţii mele. Te nelinişteşte familia ta, continuă el. Tatăl şi fratele tău sunt urmăriţi, şi Franţa le este închisă. Vom părăsi Franţa şi vor veni să trăiască
alături de noi. Ne vom stabili în Anglia sau Italia. Te iubesc. Voi şti să te fac să uiţi, prin tandreţe, necazurile trecute. Nu răspunzi nimic? întrebă el cu o îngrijorare vădită.
— Nu sînt decât o biată fată, domnule marchiz, şopti Marie-Anne în cele din urmă. Dacă aş accepta, v-aş provoca numai eterne păreri de rău.
Şi, de altfel, aţi pierdut dreptul de a dispune de persoana dumneavoastră.
V-aţi dat cuvîntul. Domnişoara Blanche de Courtomieu este logodnica dumneavoastră.
— Ah! Spune un cuvînt, unul .singur, şi aceste angajamente, pe care le urăsc, vor fi moarte.
Marie-Anne tăcea.
Era clar că alegerea ei era irevocabilă şi că refuza.
— Mă urăşti, aşadar? o întrebă trist Martial.
— Nu-mi mai aparţin, aşa cum dumneavoastră nu vă mai aparţineţi, domnule, rosti ea.O sclipire de ură, pe dată stinsă, străluci în privirea lui Martial.
— Tot Maurice! zise el.
— Tot.
— Acum, reluă el, îmi explic prezenţa ta aici. Ai venit să ceri iertare pentru domnul d'Escorval.
— Iertare, nu ; dreptate doar! Baronul e nevinovat.
Martial se apropie de Marie-Anne şi, coborînd vocea rosti, în şoaptă:
— Dacă tatăl este nevinovat, atunci cel vinovat este fiul!
Fata se dădu înapoi, înspăimîntată. Marţial descoperise secretul pe care judecătorii n-au ştiut, sau n-au vrut să-1 înţeleagă. Dar văzînd-o înspăimântată, i se făcu milă şi spuse :
317
— Un motiv în plus ca să încercăm să-1 salvăm pe baron! Sîngele lui vărsat pe eşafod ar săpa între tine şi Maurice o prăpastie pe care nimic n-ar astupa-o. Îmi voi uni eforturile cu ale voastre.
Şi fără nici o îndoială că Martial ar fi dat sfaturi utile în această
privinţă, cînd un valet îl întrerupse deschizînd uşa salonului şi domnul duce de Sairmeuse, tot în uniformă de gală, intră.
— Pe onoarea mea! strigă el din prag, trebuie să mărturisesc că
acest Chupin e un copoi incomparabil, datorită lui..
Se opri brusc, recunoscând-o pe Marie-Anne.
— Fiica ticălosului de Lacheneur! exclamă el surprins. Ce vrea?
Sosise momentul hotărîtor. Viaţa baronului depindea de îndrăzneala şi de curajul tinerei fete. Conştiinţa acestei extraordinare responsabilităţi o făcu să-şi recapete, ca prin farmec, tot sângele rece.
— Domnule, zise ea cu hotărâre, mi-a fost încredinţată o destăinuire ca s-o negociez.
— Negociaz-o deci, frumoaso, negociaz-o!
— Domnule, nu pot să tratez acest lucru decât dacă suntem singuri.
La un semn al tatălui său, Martial se retrase.
— Puteţi să vorbiţi acum, domnişoară, zise ducele.
— Domnule, începu ea, aţi citit, desigur, circulara care îi convoca pe conjuraţi!
— Fireşte! Am o duzină de exemplare în buzunar.
— De cine credeţi că a fost întocmită?
— De domnul Escorval, evident, sau de tatăl dumitale.
