311
— Mulţumesc că ai venit! Acum, când voi muri, cînd minutele îmi sînt numărate, pot să mărturisesc secretul sufletului meu şi al vieţii mele.
Acum voi îndrăzni să-ţi spun cît de fierbinte te-am iubit, să-ţi spun cât te iubesc.
Instinctiv, Marie-Anne îşi trase mîna şi se dădu înapoi.
— Te-am jignit? o întrebă trist Chanlouineau. Iartă-1 pe cel care va muri! Nu poţi refuza să asculţi o voce care mâine se va stinge pentru totdeauna şi care a tăcut atâta vreme. Căci e multă vreme de cînd te iubesc, mai mult de şase ani. Dar eram atît de departe de tine în vremea aceea, erai atât de sus şi eu atât de jos, încât speranţa mea nu ajungea pînă
acolo. Nenorocirea ne-a apropiat, şi tatăl tău m-a făcut să înnebunesc.
După ce a fost insultat de familia Sairmeuse, hotărât să se răzbune pe aceşti nobili orgolioşi şi fără suflet, a văzut în mine un complice. Ieşind de la baronul d'Ecorval, am pus la cale învoiala care m-a legat de proiectele tatălui tău. „Tu, băiete, o iubeşti pe fiica mea, mi-a spus el. Ei bine, ajută-mă, şi îţi promit că a doua zi după victorie va fi soţia ta.” Ce mă interesau pe mine certurile celor bogaţi, pe mine, un plugar? Am conspirat pentru că
te iubeam. Dar ziua în care toate iluziile nebuniei mele îşi luară zborul veni repede. Nu mai puteai fi a mea, deoarece aparţineai altuia! Ar fi trebuit să rup învoiala. Iadul era în suflet, dar măcar să te văd, să-ţi aud vocea, şi tot era o bucurie. Am vrut să fii fericită şi respectată, m-am bătut pentru triumful celuilalt, al celui pe care l-ai ales.
Un hohot de plâns care îi urca în gâtlej îl întrerupse. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi, pentru o secundă, păru că nu mai ştie de el. Nu întîrzie însă
să-şi revină şi, după ce se duse la uşă încercând să descopere dacă sînt spionaţi, se apropie din nou de Marie-Anne şi, rupîndu-şi cu dinţii mâneca hainei, scoase două scrisori ce fuseseră ascunse între pânză şi căptuşeală.
Apoi i se adresă în şoaptă:
— Una dintre ele reprezintă viaţa unui om.
— Nefericitule, ce aştepţi atunci ca s-o utilizezi?
— E oare cu putinţă să mă iubeşti vreodată? Nu, nu-i aşa? Aşa că nu doresc să mai trăiesc. De altfel, am fost condamnat pe drept. Ştiam ce fac când am părăsit landa de la Reche cu o puşcă cu două ţevi pe umăr şi cu o sabie la brîu. N-am dreptul să mă plîng. Dar judecătorii absurzi şi nedrepţi au lovit un nevinovat.
312
— Pe baronul d'Escorval.
— Pe tatăl lui... Maurice. Vreau să-1 salvez, pot s-o fac.
— Ah, dacă ar fi adevărat! Dar te înşeli, fără îndoială.
— Ştiu ce spun. N-am crezut niciodată în succesul conspiraţiei. M-am tot întrebat unde să găsesc un mijloc de salvare în caz de nenorocire, şi marchizul de Sairmeuse mi-a oferit unul. Era vorba să adresez complicilor noştri o scrisoare prin care le fixam data la care trebuiau să se ridice la luptă. Am avut ideea să-1 rog pe domnul Marţial să scrie modelul. Şi hîrtia pe care o am este ciorna scrisorii care a hotărât răscoala, scrisă de mâna marchizului de Sairmeuse.
— Şi crezi, îl întreabă Marie-Anne pe un ton descurajat, că această
scrisoare poate să servească la ceva?
— Nu cred, sunt sigur. Ascultă-mă. Singură, această ciornă n-ar avea nici o importanţă. Dar eu am declarat în faţa comisiei militare că
marchizul de Sairmeuse era unul dintre conducătorii complotului. O
calomnie reuşită are întotdeauna urmări. Siguranţa mea era cu atât mai mare cu cît ştiam că Martial e rănit. Am declarat că s-a bătut alături de noi, am cerut să fie adus.
— Marchizul de Sairmeuse s-a bătut, deci?
— Cum, nu ştii? Dar prost ce sînt, reluă el, cine ar fi putut să-ţi povestească ce s-a întâmplat? După ce tatăl tău ne-a părăsit ca să alerge înainte, Maurice şi-a luat locul în fruntea coloanei, iar tu ai mers alături de el. Fratele tău Jean şi cu mine am rămas la urmă, ca să-i îmboldim şi să-i adunăm pe cei care se mişcau prea încet. Ne făceam conştiincios datoria cînd am auzit deodată tropotul unui cal. „Trebuie să aflăm cine vine” , îmi spuse Jean. Ne-am oprit. Ştii cine era călăreţul? Martial de Sairmeuse.
„Te-am întâlnit în sfîrşit, nobil blestemat! strigă Jean. Să ne socotim, aşadar! După ce l-ai adus la disperare pe tatăl meu, care venea să-ţi ofere o avere, ai încercat să faci din sorăra mea amanta ta. O faptă ca asta se plăteşte, marchize! Haide, coboară, să ne batem!” Zicînd acestea, continuă Chanlouineau, fratele tău mînuia atît de înspăimîntător pistolul, încît marchizul, coborî. „Accept lupta, zise el, daţi-mi o armă!” I-am dat sabia, fratele tău o avea pe a lui. Marie-Anne, tatăl tău şi cu mine l-am judecat, greşit pe fratele tău. Un om care se bate aşa cum a făcut-o el are o inimă generoasă. Căci era înspăimântătoare această luptă, noaptea, pe 313
drum! Nu se auzea decît gîfâitul lor tot mai puternic şi din săbiile care se loveau ţîşneau jerbe de scântei. În cele din urmă Jean căzu.
— Ah! Fratele meu e mort, strigă Marie-Anne.
— Nu, răspunse Chanlouineau, să sperăm că nu. N-a fost lipsit de îngrijiri. Duelul a mai avut încă un martor, un om pe care îl cunoşti, probabil, un anume Poighot, care a fost arendaşul tatălui tău. El 1-a luat pe Jean, promiţân-du-mi să-1 adăpostească în casa lui. Cît despre marchiz, mi-a arătat că e rănit şi a urcat pe cal spunîndu-mi : „El a vrut-o” .
Marie-Anne înţelegea acum.
— Dă-mi scrisoarea, îi spuse ea lui Chanlouineau. Mă voi duce la ducele de Sairmeuse. Voi ajunge cu orice preţ la el.
Viteazul ţăran îi întinse tinerei fete foaia de hîrtie recomandându-i :
— Nu care cumva să-1 laşi pe duce să bănuie că ai la tine proba cu care îl ameninţi. Cine ştie de ce e în stare. Îţi va spune la început că nu poate face nimic, că nu întrevede nici un mijloc care să-1 salveze pe baronul d'Escorval. Îi vei răspunde că el este acela care trebuie totuşi să
găsească o posibilitate, dacă nu vrea ca scrisoarea să fie trimisă unuia dintre duşmanii săi, la Paris.
Tăcu, zăvoarele scârţâiră. Caporalul Bavois îşi făcu apariţia.
— Jumătatea de oră a trecut de zece minute, zise el cu tristeţe. Am şi eu un consemn.
— Gata! şopti Chanlouineau. Totul s-a sfîrşit.
Şi dîndu-i lui Marie-Anne cea de-a doua scrisoare, îi spuse:
— Asta e pentru tine. S-o citeşti cînd eu nu voi mai fi. Iartă-mă! Nu mai plînge aşa. Cînd vei fi fericită gîndeşte-te câteodată la sărmanul ţăran care te-a iubit atît de mult.
