309
durerilor mai mari decât ceea ce e omeneşte suportabil.
— Încă nu s-a hotărît nimic, răspunseră ofiţerii la întrebările doamnei d'Escorval. Domnul preot va veni imediat ce va fi dat verdictul.
În sfîrşit, puţin înainte de ora patru, abatele Midon, sosi urmat de avocatul căruia baronul îi încredinţase ultimele dorinţe.
— Soţul meu! strigă doamna d'Escorval, ridicîndu-se brusc.
Preotul îşi lăsă capul în jos. Ea înţelese.
— L-au condamnat... la moarte! bolborosi ea.
Şi se prăbuşi într-un fotoliu, nemişcată, cu braţele atârnând. Dar leşinul nu dură mult, doamna d'Escorval se ridică.
— E rândul nostru să-1 salvăm! strigă. Ajunge cu atâtea văicăreli lipsite de vlagă, să acţionăm! Şi regele, reluă ea.. Un rege poate refuza să
ierte, dar nu poate refuza să facă dreptate! Trebuie să plecăm imediat la Paris, fără să pierdem nici o clipă. Maurice, tu mă vei însoţi!
Doamna d'Escorval intră grăbită în camera vecină, ca să se pregătească de călătorie, dar apăru curând, şi preotul îşi adună tot curajul ca să-i dezvăluie cruda realitate, când nişte lovituri repezi se auziră în uşă.
Unul dintre ofiţeri deschise şi Bavois, caporalul de grenadieri intră.
— Domnişoara Lacheneur? întrebă el.
— Eu sînt, domnule, zise Marie-Anne înaintând. Ce doriţi de la mine?
— Am ordin, domnişoară, să vă conduc la fortăreaţă.
— Cum! exclamă Maurice pe un ton ameninţător. Sunt arestate şi femeile?
— Vreau să spun că o caut pe domnişoara din partea unuia dintre condamnaţi, preciza caporalul.
— Imposibil, dragul meu, interveni unul dintre ofiţeri, nu o vor lăsa pe domnişoara să pătrundă pînă la un condamnat fără o permisiune specială.
— Are această învoire, exclamă bătrînul soldat. Ba chiar Chanlouineau mi-a strecurat la ureche că e vorba de un lucru pe care abatele Midon îl ştie. Mi-a mai spus să vă transmit că totul merge bine şi m-a rugat să vă ordon să nu vă mişcaţi de aici, să nu încercaţi nimic, pînă
la întoarcerea domnişoarei, care va veni într-o oră.
Jură că îşi va ţine promisiunile, dar. vă cere să-i daţi cuvîntul că îl 310
veţi asculta.
— Nu vom încerca nimic înainte de-o oră, zise abatele Midon.
— Atunci, domnişoară, să ne grăbim! Bietul băiat stă ca pe jăratic.
De îndată ce fusese pronunţată sentinţa care îl condamna la moarte, Chanlouineau se prefăcu a fi cuprins de teamă şi începu să plîngă în chip jalnic. Păru a fi atît de lipsit de puteri încît trebui să fie cărat pînă în celulă.
Acolo văicărelile sale se înteţiră şi îi imploră pe gardieni să se ducă să-1
caute pe ducele de Sairmeuse sau pe marchizul de Courtomieu, afirmînd că are de făcut destăinuiri de cea mai mare importanţă.
Acest important cuvânt: „destăinuiri” , îl făcu pe marchizul de Courtomieu să alerge la celula lui Chanlouineau.
Găsi aici un om în genunchi, cu trăsăturile descompuse, care se târî pînă la el, îi sărută mîinile cerînd îndurare şi iertare, jurînd că pentru a-şi păstra viaţa era gata de orice, chiar să-1 predea pe Lacheneur.
— Ştii deci unde se ascunde banditul ăsta? îl întrebă marchizul.
Chanlouineau declară că nu ştie, dar dacă i se va îngădui să trimită
după fiica acestuia şi va fi lăsat singur zece minute cu ea, va face totul ca să-i smulgă secretul ascunzătorii tatălui ei.
I se promise viaţa în schimbul vieţii lui Lacheneur: Un soldat, care nu era altul decît caporalul Bavois, fu trimis după
Marie-Anne.
Şi Chanlouineau aştepta, mistuit de nelinişte. Acest viteaz ţăran, care urma să nu mai apuce apusul zilei următoare, era parcă transfigurat de bucuria pe care o resimţea văzînd că şiretlicul lui izbutise.
Nimeni nu-1 informase de ceea ce se petrecuse la Escorval, dar el ghicise. Era sigur că doamna d'Escorval era la Montaignac şi că Marie-Anne se afla şi ea aici. Știa că va veni. Şi aştepta, numărînd secundele după bătăile inimii.
În sfîrşit, la capătul coridorului desluşi foşnetul unei rochii care se freca de pereţi. Paşii se apropiară. Zăvoarele grele scârţâiră, uşa se deschise şi Marie-Anne intră, susţinută de bravul caporal Bavois.
— Eu plec, zise bătrînul soldat. Dar am ordin să vin după
domnişoara peste o jumătate de oră.
După ce uşa se închise, Chanlouineau luă mîna lui Marie-Anne şi îi spuse :