— Și dacă îţi dovedesc acest lucru, fără putinţă de tăgadă?
— Imposibil, domnule, pentru că n-a fost aşa.
După sinistra satisfacţie care lumina faţa domnului de Sairmeuse, abatele Midon înţelese că acest neruşinat judecător deţinea probabil o dovadă neaşteptată şi îngrozitoare şi că baronul d'Escorval va fi strivit de-una din acele coincidenţe fatale care explică, fără să justifice, toate erorile 307
judiciare. La un semn, marchizul de Courtomieu îşi părăsi locul şi înaintă
pînă la estradă.
— Vă rog, domnule marchiz, i se adresă ducele, să citiţi depoziţia scrisă a fiicei dumneavoastră.
Domnul de Courtomieu îşi puse ochelarii, scoase din buzunar o hârtie şi, în mijlocul unei tăceri mormântale, citi:
„Eu, Blanche de Courtomieu, declar :
În seara zilei de patru februarie, între ora zece şi unsprezece, mergînd în trăsură pe drumul ce duce de la Sairmeuse la Montaignac, am fost asaltată de o hoardă de bandiţi înarmaţi. În timp ce deliberau dacă
trebuie să mă ia sau nu ostatică şi să pună mâna pe trăsura mea, am auzit pe unul dintre ei strigînd, în timp ce vorbeau despre mine : «Trebuie să coboare, nu-i aşa, domnule d'Escorval?» Cred că banditul care a pronunţat acele cuvinte este un om din ţinut, care se numeşte Chanlouineau, dar n-aş putea afirma cu hotărîre acest lucru”.
Un strigăt îngrozitor, urmat de gemete nearticulate, îl întrerupse pe marchiz. Chinul îndurat de Maurice era prea mare pentru forţa şi puterea lui de a raţiona. Voia să se năpustească spre judecători şi să le strige :
„Mie mi se adresa Chanlouineau, eu singur sânt vinovat, tatăl meu n-are nici o vină!”
Din fericire, abatele Midon avu prezenţa de spirit să se arunce în faţă lui şi să-i astupe gura. Preotul n-ar fi reuşit însă să-1 liniştească pe nefericitul tînăr fără ajutorul ofiţerilor care stăteau alături. Ghicind probabil tot ce se întîmplase, ei îl înconjurară pe Maurice, îl luară şi-1
scoaseră afară, cu toate că acesta se zbătea cu o energie supraomenească.
— Acuzat, ce ai de spus ca să te justifici după această mărturie copleșitoare a domnișoarei Courtomieu?
— Nimic, șopti baronul.
Ce putea să spună? Să se apere ar fi însemnat să-și trădeze fiul, în timp ce el însuși, orice s-ar fi întâmplat, nu mai putea fi salvat.
— Acum, reluă ducele întorcându-se spre avocați cu un aer disprețuitor și plictisit, luați cuvântul, pentru că așa e regula. Clar și făra prea multă vorbărie. Trebuia să fi terminat încă de acum o oră.
Cel mai în vîrstă dintre avocaţi se ridică, tremurînd de indignare, gata să rişte tot ca să spună ceea ce gîndea, dar baronul îl opri.
308
— Nu încerca să mă aperi, domnule, spuse el rece. Ar fi inutil! Nu vreau să spun decât atât judecătorilor mei : amintiţi-vă de ceea ce-i scria regelui nobilul şi generosul mareşal Moncey: „Eşafodul nu-ţi aduce prieteni!”
Această amintire nu era de natură să-i emoţioneze pe membrii comisiei, care se retrase pentru deliberare.
Atunci baronul se apropie de avocatul mai în vârstă şi îi spuse repede, în şoaptă, emoţionat :
— Am să vă cer, domnule, să-mi faceţi un ultim serviciu. De îndată
ce se va pronunţa sentinţa de condamnare la moarte, duceţi-vă să-1 vedeţi pe fiul meu. Spuneţi-i că tatăl lui, care va muri, îi porunceşte să trăiască.
Vă va înţelege. Spuneţi-i că aceasta este ultima mea dorinţă. Să trăiască. .
pentru maică-sa!
Şi tăcu. Cei din comisie se întoarseră.
Din treizeci de acuzaţi, nouă, declaraţi nevinovaţi, erau eliberaţi.
Ceilalţi douăzeci şi unu, printre care domnul d'Escorval şi Chanlouineau, erau condamnaţi la moarte.
Chanlouineau continua să zâmbească.
CAPITOLUL 28.
Abatele Midon avusese dreptate să se bazeze pe cuvântul ofiţerilor.
Văzînd că toate insistenţele lor nu-1 fac pe Maurice să se îndepărteze de fortăreaţă, aceşti oameni de suflet îl prinseră fiecare de câte un braţ şi-1
târâră literalmente de acolo.
— Lăsaţi-mă, strigă el zbătîndu-se, lăsaţi-mă să merg unde mă
cheamă datoria! Mă dezonoraţi pretinzînd că mă salvaţi!
Maurice suferea aşa cum suferi cînd eşti cuprins de chinurile deznădejdii! Iată deci unde îl dusese dragostea lui pentru Marie-Anne, acea fericită iubire căreia odinioară totul părea să-i surîdă. Sărman nebun!
Se aruncase trup şi suflet într-o acţiune nesăbuită şi responsabilitatea, actelor sale i se reproşa tatălui său! El, vinovatul, va trăi, pe cînd tatăl său, nevinovat, va fi zvîrlit călăului.
O dată ajuns în camera de hotel, între maică-sa şi Marie-Anne, se lăsă să cadă pe scaun, zdrobit de acea toropeală de neînvins care urmează
