Dispreţuind toate legile umanităţii şi cele mai elementare reguli ale justiţiei, preşedenţia acestui tribunal al răzbunării şi urii i-a fost atribuită
ducelui de Sairmeuse, care o acceptase.
Ceilalţi membri erau cu toţii militari.
— Vino! îi spuse abatele Midon lui Maurice. Vreau să fiu de faţă
cînd îl vor interoga pe tatăl dumitale.
Plecară aşadar şi, o dată ajunşi în stradă, observară un soldat care le făcu de departe un semn prietenesc. Îl recunoscură pe caporalul Bavois şi se opriră. Dar el trecu pe lîngă ei cu un aer indiferent şi doar din mers le strecură aceste cuvinte:
— L-am văzut pe Chanlouineau. Nu vă pierdeţi speranţa, promite să-1 salveze pe domnul d'Escorval!
301
CAPITOLUL 27.
În fortăreaţa Montaignac, în mijlocul fortificaţiilor celei de-a doua incinte, exista o construcţie veche, căreia i se spunea „Capela” .
Consacrată odinioară serviciului religios, „Capela” rămăsese fără nici o întrebuinţare. Era atît de umedă, încît un strat de mucegai negricios acoperea pereţii până la înălţimea unui om.
Acest loc fusese ales de marchizul de Courtomieu şi de ducele de Sairmeuse pentru deliberările comisiei militare.
Dispoziţiile date pentru a transforma în tribunal această sală lugubră
trădau graba judecătorilor şi dorinţa lor de a sfîrşi prompt şi brutali.
Un imens pat de campanie, adus în timpul nopţii de soldaţii de serviciu, proptit pe o latură ca să nu se clatine, reprezenta estrada. Pe această estradă erau plasate trei mese grosolane împrumutate de la cazarmă.
Scaune de lemn îi aşteptau pe judecători; în mijloc sclipea jilţul preşedintelui, un superb fotoliu, sculptat şi aurit, trimis de ducele de Sairmeuse. Mai multe bănci de stejar, puse cap la cap; erau destinate acuzaţilor.
Lîngă peretele din fund, în umbră, vreo doisprezece oameni stăteau în picioare, palizi şi ţepeni, cu privirea întunecată, cu dinţii strînşi de mânie. Erau ofiţerii primului Imperiu, trecuţi în rezervă de Restauraţie.
Alţi trei, îmbrăcaţi în negru discutau în şoaptă lîngă uşă. Într-un colţ, cîteva ţărăncuțe plângeau acoperindu-şi faţa cu şorţul şi hohotele lor erau singurele zgomote care sfîşiau tăcerea.
Erau mamele, nevestele sau fiicele acuzaţilor.
Sună ora nouă. Comisia militară intră urmată de marchizul de Courtomieu şi de diverşi funcţionari civili.
Ducele de Sairmeuse era în ţinută de gală.
— Şedinţa e deschisă! rosti el.
Şi adăugă pe un ton aspru :
— Să fie aduşi vinovaţii.
Nu avu nici măcar acea pudoare firească, să spună: acuzaţii.
Apărură unul cîte unul, pînă la treizeci, şi se aşezară pe bănci, la picioarele estradei.
302
Chanlouineau, cu capul sus, arunca în jur priviri pline de siguranţă.
Baronul d'Escorval era calm şi sobru.
Amândoi îl văzură pe Maurice, care fusese nevoit să se sprijine de abate ca să nu se prăbuşească. Dar în timp ce baronul îi adresă fiului său un simplu semn din cap, Chanlouineau făcu un gest care spunea clar :
„Aveţi încredere în mine... nu vă fie teamă!” .
Cînd căpitanul care prezenta raportul temină de vorbit, ducele de Sairmeuse îl interpelă pe primul conjurat care stătea în banca întâi:
— Ridică-te!
Acesta se sculă în picioare.
— Numele, prenumele, vârsta?
— Chanlouineau (Eugen-Michel) în vîrstă de nouăsprezece ani, proprietar cultivator.
— Ce planuri aveaţi? continuă să întrebe ducele.
— Speram să înlăturăm un guvern impus de străini. Voiam să ne eliberăm de insolenţa nobililor şi să ne păstrăm pământurile.
— Ajunge! Erai unul dintre capii revoltei?
— Da, unul dintre cei patru.
