— Acuzat Escorval, ridică-te în picioare.
Interpelat, baronul se ridică demn, impasibil.
Cu toate că sentimentele pe care le încerca erau îngrozitoare, nimic nu lăsa să transpară acest lucru pe faţa sa. În imensa şi lugubra încăpere liniştea era atât de adîncă, încât se auzea pasul monoton al santinelelor în jurul capelei. Fiecare simţea instinctiv că sosise momentul hotărâtor.
— Care dintre voi, îi întrebă ducele de Sairmeuse pe avocaţi, consimte să-1 apere pe acest mare vinovat?
305
— Eu! răspunseră deodată cei trei avocaţi.
— Luaţi seama, zise ducele cu un zîmbet perfid, sarcina e.. grea.
Grea! Mai bine zis era periculoasă. Puteai să afirmi că apărătorul îşi risca, probabil, cariera, liniştea, libertatea, poate chiar viaţa.
— Profesiunea noastră îşi are exigenţele ei, răspunse cu nobleţe cel mai în vîrstă dintre avocaţi.
Şi toţi trei, în mod curajos, se aşezară lîngă baronul d'Escorval, răzbunîmd astfel onoarea robei de apărător, care fusese lamentabil terfelită.
— Acuzat, reluă domnul de Sairmeuse, spune-ne numele, prenumele, profesia.
— Louis-Guillaume, baron d'Escorval, comandor al ordinului Legiunii de onoare, fost consilier de stat în guvernul împăratului.
— Aşadar, mărturiseşti însărcinări înjositoare, mărturiseşti..
— Iertaţi-mă, domnule! Îmi fac o glorie din a-mi fi servit ţara şi de a-i fi fost util în măsura puterilor mele.
— Desigur, pentru a recâştiga acest post de consilier de stat ai conspirat împotriva unui prinţ mărinimos. Ai fost arestat în timp ce te aflai cu arma în mână în rîndurile rebelilor!
— Nu aveam armă, domnule, ştiţi asta, şi dacă mă aflam printre revoltaţi era pentru că speram să-i hotărăsc să abandoneze o încercare nesăbuită!
— Spui minciuni!
Baronul d'Escorval păli la această insultă şi nu răspunse. Dar printre auditori se afla un om care nu putu să suporte îngrozitoarea, mîrşava nedreptate. Şi acesta era abatele Midon. Îşi părăsi brusc loculşi înainta până lângă estradă.
— Domnul baron d'Escorval spune adevărul, rosti el cu o voce răsunătoare. Şi eu, care îl însoţeam, care am mers alături de el, eu, un preot, jur în faţa lui Dumnezeu că am făcut tot ceea ce a fost omeneşte posibil ca să oprim răzmeriţa.
Ducele asculta cu un aer ironic şi răutăcios în acelaşi timp.
— Ar trebui să intraţi în pământ de ruşine; dumneavoastră, un preot, să vă amestecaţi cu aceşti ticăloşi, cu aceşti duşmani ai regelui. Trebuie oare ca eu un soldat, să vă aduc aminte de pudoare! Tăceţi, domnule, 306
retrageţi-vă!
Abatele, alb ca varul, disperat, cu ochii plini de lacrimi, îşi reluă
locul lângă Maurice.
Avocaţii protestară cu şi mai multă energie.
— Aha! vreţi mărturii! strigă ducele. Bine, le veţi avea. Soldaţi, introduceţi primul martor.
Aproape imediat apăru Chupin, care înainta cu un aer hotărât.
— Ce ştii despre acuzatul Escorval? întrebă ducele.
— Făcea parte dm complotul care a izbucnit în noaptea de patru spre cinci.
— Eşti sigur?
— Mai întâi, răspunse bătrânul pungaş, la domnul d'Escorval a fugit Lacheneur după ce a restituit, de nevoie, domnului duce castelul strămoşilor. Aici 1-a întîlnit domnul Lacheneur pe Chanlouineau, şi din acea zi datează planul conjuraţiei. Acuzatul a fost mereu la domnul Lacheneur. A asistat la întrunirile care se ţineau acolo. În sfîrşit, continuă
Chupin, cînd Lacheneur şi-a dat foc casei, pentru a da semnalul răscoalei, acuzatul era lîngă el.
— Eram într-adevăr la Reche, îl întrerupse baronul, dar m-am dus, cum v-am mai spus, cu hotărîrea fermă să împiedic răzvrătirea.
— Ce-ai făcut, acuzat, când insurgenţii au părăsit landa?
— M-am întors în grabă acasă, am luat un cal şi am alergat la răscrucea Croix-d'Arcy.
— Ştiai deci că acesta era locul hotărât pentru adunarea generală.
— Lacheneur tocmai îmi spusese acest lucru.
— Dacă aş admite versiunea dumitale, aş spune că aveai datoria să
alergi la Montaignac ca să previi autorităţile. Dar n-ai acţionat aşa cum susţii. Nu l-ai părăsit pe Lacheneur, l-ai însoţit!
— Nu, domnule, nu!
