— Care erau ceilalţi?
— Ceilalţi erau domnul Lacheneur, fiul său Jean şi marchizul de Sairmeuse.
Ducele de Sairmeuse sări de pe fotoliul său aurit.
— Mizerabilule! strigă el. Ticălosule, scelerat mîrşav!
Chanlouineau rămase impasibil în mijlocul adunării tulburată la culme de neaşteptata lui declaraţie.
— Dumneavoastră întrebaţi, eu răspund. Dacă aş avea şi eu martori, aşa cum există împotriva mea, v-ar spune că nu mint. Dar toţi acuzaţii care sînt aici pot să vă asigure că spun adevărul. Marchizul de Sairmeuse era într-adevăr şeful nostru, continuă îndrăzneţul ţăran. Ca dovadă faptul că a fost rănit de o lovitură de sabie în timp ce se bătea cu vitejie alături de mine.
Ducele de Sairmeuse era mai roşu decît dacă ar fi fost lovit de apoplexie şi furia îl făcea să nu mai poată vorbi.
— Minţi, ticălosule, se bâlbâia el, minţi!
— Să fie adus marchizul, spuse calm Chanlouineau, şi vom vedea 303
dacă e sau nu rănit.
Din fericire pentru domnul de Sairmeuse, unul dintre judecători îl scoase din încurcătură.
— Sper, domnule preşedinte, zise acesta, că nu veţi da satisfacţie acestui rebel arogant. Comisia se va opune.
Chanlouineau izbucni în rîs.
— Am şi o altă dovadă, materială, indestructibilă, dincolo de puterea voastră şi care va vorbi atunci cînd trupul meu va fi la şase picioare sub pămînt.
— Care e această dovadă? întrebă un alt judecător.
— N-am să v-o dau, răspunse Chanlouineau. E în mâini sigure.
Dacă va fi necesar vom ajunge pînă la rege. Vrem să ştim care a fost rolul marchizului de Sairmeuse în această afacere. Era într-adevăr unul de-ai noştri sau numai un agent provocator.
Un tribunal avînd respectul regulilor imuabile ale justiţiei, sau măcar pur şi simplu preocupat de onoarea sa, ar fi cerut aducerea imediată
a marchizului de Sairmeuse. Dar comisia militară nu acţiona astfel. Aceşti oameni care prezidau în uniformă de gală nu erau judecători însărcinaţi să
aplice o lege, ci instrumente ale învingătorilor folosite pentru a-i lovi pe învinşi. După o scurtă deliberare, tribunalul hotărî să nu se ia în consideraţie acest incident care emoţionase auditoriul şi îi făcuse pe Maurice şi pe abatele Midon să rămână muţi de uimire.
Interogatoriul continuă cu asprime sporită. Se ivi însă o problemă.
Cei mai mulţi dintre acuzaţi neştiind că vor fi puşi imediat sub acuzare, nu se gîndiseră să-şi angajeze un apărător. Şi acest lucru, amară ironie, înspăimînta şi încurca acest samavolnic tribunal, care nu se temuse să
strivească în picioare cele mai sfinte legi ale echităţii.
Hotărîrea judecătorilor era luată, verdictul era ca şi dat, şi totuşi ei voiau ca o voce să se ridice în apărarea acelora ce nu mai puteau fi apăraţi.
Dar, ca din întîmplare, trei avocaţi, aleşi de familiile mai multor acuzaţi, se aflau în sală. Erau cei trei oameni care discutau aproape de uşa „Capelei”.
Acest lucru fu adus la cunoştinţa ducelui de Sairmeuse.
El se întoarse spre avocaţi şi, făcîndu-le semn să se apropie, se adresă celui mai în vîrstă dintre ei:
— Puteţi să vă începeţi pledoaria. . dar cît mai scurt.
304
Era greu să improvizezi pe loc o pledoarie după felul în care decursese interogatoriul lui Chanlouineau, totuşi curajosul avocat care îl apără, formulă în indignarea sa o serie de consideraţii ce ar fi determinat un alt tribunal să mai reflecteze.
În timp ce vorbea, ducele de Sairmeuse se agita în jilţul său aurit, afişând cea mai neobrăzată nerăbdare.
— Durează prea mult, rosti el, de îndată ce avocatul termină.
Durează îngrozitor de mult! Nu vom termina niciodată dacă la fiecare acuzat vom pierde atîta timp!
Se întorsese spre colegii săi ca să le afle părerea, când, răzgîndindu-se brusc, propuse adunării să reunească toate pricinile, cu excepţia celei a domnului d'Escorval.
Avocaţii protestară. O judecată „în bloc”, aşa cum susţinea ducele, le răpea orice speranţă să salveze din mâna călăului măcar pe unul dintre nenorociţii puşi sub acuzare. Implorară tribunalul să le acorde o amânare de patru zile, sau de douăzeci şi patru de ore. Zadarnice eforturi!
Propunerea preşedintelui fu adoptată.
Cu greu reuşiră vreo şase sau şapte acuzaţi să spună că sînt absolut străini de conspiraţie, că fuseseră înhăţaţi în plină zi, în amiaza mare, pe când discutau liniştit pe strada principală.
— Dau acum cuvîntul apărătorilor, zise ducele de Sairmeuse, dar pe scurt, pe scurt! S-a şi făcut amiază.
Şi începu atunci un spectacol neobişnuit, ruşinos, revoltător, în fiecare clipă ducele îi întrerupea pe avocaţi, le poruncea să tacă, îi interpela sau îi lua peste picior.
În sfîrşit ultimul cuvînt fu pronunţat, ducele respiră zgomotos şi, pe un ton care trăda cea mai crudă bucurie, zise:
