Marie-Anne nu putu să rostească nici un cuvînt. Îşi apropie însă
obrazul de cel al lui Chanlouineau.
— Ah! N-am îndrăznit să ţi-o cer, exclamă el.
Şi pentru prima oară o strînse în braţe pe Marie-Anne şi îi atinse obrazul palid cu buzele.
— Adio, spuse el încă o dată. Nu mai pierde nici un minut. Adio!
314
CAPITOLUL 29.
Perspectiva de a pune mîna pe Lacheneur, capul răscoalei, îl bucură
atît de tare pe marchizul de Courtomieu, încât nu părăsi fortăreaţa, deşi se făcuse ora cinei. Pîndea s-o vadă ieşind pe Marie-Anne. Văzînd-o însă
cum trecea, în ultimele clipe ale amurgului, grăbită şi vibrînd de energie, se îndoi de sinceritatea aşa-zisului informator.
”Să mergem la Chanlouineau, îşi spuse el. Și mâine am s-o aduc la interogatoriu pe prostuţa asta.”
„Prostuţa" , cum o numise nobilul marchiz, urca de-a lungul străzii prost pavate care ducea la Hotel de France.
— Nu e totul pierdut, strigă ea intrând. Chanlouineau mi-a încredinţat o armă care îl va pune, sper, pe domnul de Sairmeuse în întregime la discreţia noastră.
Marie-Anne nu remarcase prezenţa unui străin sosit în lipsa ei, un ţăran bătrîn, cu părul alb. Abatele Midon îi atrase, atenţia asupra lui.
— Iată un prieten curajos, care de dimineaţă vă caută peste tot ca să
vă dea veşti despre tatăl dumneavoastră.
— Am venit să vă spun că domnul Lacheneur se simte bine, în afara unei răni la picior care îl face să sufere, dar care se va vindeca în mai puţin de trei săptămîni. Ginerele meu, care vâna ieri, 1-a întâlnit, însoţit de doi conjuraţi, aproape de frontieră. Acum trebuie să fie în Piemont, la adăpost de jandarmi.
— Ce să fac! strigă Marie-Anne. Am oare dreptul să mă gîndesc la ai mei când de promptitudinea şi de curajul meu depinde viaţa unui nevinovat, compromis prosteşte din pricina lor?
Refuză să răspundă celor mai insistente întrebări şi, năpustindu-se afară, zise :
— Am să mă întorc în două ore şi atunci vom hotărî ce avem de făcut.
Desigur, era greu să obţii o audienţă la domnul duce de Sairmeuse.
Marie-Anne ştia asta, dar nu se nelinişti. Chanlouineau îi oferise un cuvânt, acela de care se servise şi el, care deschidea uşile cele mai aprig şi mai neânduplecat ferecate.
În holul casei ducelui de Sairmeuse, trei sau patru valeţi umblau de 315
colo-colo şi discutau.
— Sunt fiica domnului Lacheneur, le spuse Marie-Anne. Trebuie, chiar în clipa asta, să-i vorbesc domnului duce despre conspiraţie. Am venit în vederea unor dezvăluiri.
— Urmaţi-mă, domnişoară, zise un valet.
Marie-Anne îl urmă de-a lungul scării şi traversă două sau trei încăperi. În sfîrşit, valetul deschise uşa unui salon, spunînd : „Intraţi" . Şi fata intră. Dar nu ducele de Sairmeuse se afla în salon, ci fiul său, Martial.
Văzînd-o pe Marie-Anne, se ridică dintr-o dată mai palid şi mai tulburat decât dacă pe uşă ar fi intrat o fantomă.
— Dumneata? bolborosi el. Lacheneur a fost arestat. Şi dumneata ţi-ai amintit de mine. Mulţumesc, dragă Marie-Anne. Îţi mulţumesc pentru încredere, n-o voi înşela, îl vom salva pe tatăl tău, îţi promit, ţi-o jur. Cum, nu ştiu încă. Ce importanţă are! Trebuie să-1 salvez, o vreau!
— Tata n-a fost arestat, zise rece Marie-Anne.
— Atunci, zise Martial şovăind, Jean e prizonier?
— Fratele meu e în siguranţă şi va scăpa de toate cercetările, dacă
va supravieţui rănilor pe care le are.
Din palid cum era, marchizul de Sairmeuse se făcu roşu ca focul.
Înţelesese din tonul lui Marie-Anne că ştia despre duel. Nu încercă să
nege, vru doar să se dezvinovăţească.
— Jean m-a provocat, îi spuse el. Eu n-am vrut. N-am făcut decât să-mi apăr viaţa într-o luptă dreaptă, cu arme egale. Jean a avut dreptate să
mă provoace, căci mi-a ghicit speranţele. Nu te cunoşteam, Marie-Anne.
Te credeam la fel ca toate celelalte, pe tine atât de curată şi de pură!
Încercă să-i ia mîinile, dar ea îl împinse cu groază şi izbucni în plâns.
